– 38% dintre profesori se gândesc frecvent să renunțe la catedră;
– 51% raportează situații stresante frecvente la muncă (față de 26% în populația urbană activă);
– 14% sunt în risc de burnout, mai pronunțat sub 45 de ani, la gimnaziu și în București;
– Doar 33% dintre profesori consideră bun echilibrul dintre muncă și viață personală.
La final de an școlar, InIm Institute în parteneriat cu Frappé Digital au realizat o evaluare a stării de bine în mediul educațional, pentru a vedea cum stau de fapt profesorii.
Acest studiu investighează starea de bine a cadrelor didactice din învățământul preuniversitar românesc, printr-un sondaj realizat pe un eșantion național de 1.518 educatori, învățători și profesori care predau la grădiniță, școală generală și liceu, atât din mediul urban cât și rural.
Cercetarea a folosit un model conceptual cu trei componente: climatul profesional, potențatorii de bunăstare (operaționalizați prin modelul SCARF al lui David Rock, 2008, care include statutul, certitudinea, autonomia, apartenența și corectitudinea) și starea de bine propriu-zisă, măsurată prin cinci indicatori (satisfacția muncii, sănătate, stare de bine afectivă, stres și risc de burnout). Pentru a contextualiza rezultatele, datele profesorilor au fost comparate cu cele ale unui eșantion de 305 medici de familie și ale unui eșantion reprezentativ de 1.078 persoane din populația urbană activă (18-65 ani).
Rezultatele indică faptul că profesorii prezintă niveluri de satisfacție a muncii și stare de bine comparabile cu cele ale medicilor de familie, dar semnificativ inferioare populației urbane active în privința echilibrului muncă-viață personală. În același timp, profesorii raportează niveluri de stres mai ridicate decât medicii de familie (51% față de 45%) și mult mai ridicate decât populația urbană activă (26%), precum și un risc de burnout superior (14% față de 10% la medici). Indicele SCARF mediu este de 33%, cu valori mai scăzute pentru dimensiunile statut și corectitudine. Aproximativ 38% dintre profesori declară că se gândesc frecvent să renunțe la profesie, intenție corelată cu frecvența situațiilor stresante și cu suprasolicitarea birocratică. Concluziile sugerează direcții de intervenție prioritare: reducerea birocrației, susținerea financiară și simbolică a statutului profesional, precum și dezvoltarea competențelor socio-emoționale ale cadrelor didactice.
Studiul oferă pentru prima dată un termen de comparație direct între stările de bine ale profesorilor, medicilor de familie și populației urbane active din România.
Starea de sănătate
Aproximativ 6 din 10 profesori își apreciază starea de sănătate ca fiind excelentă, foarte bună sau bună. Această proporție este mai scăzută decât cea înregistrată la medicii de familie și la populația urbană activă. Diferența trebuie interpretată cu prudență, având în vedere că media de vârstă a eșantionului de profesori este mult mai ridicată decât cea a populației urbane active, fiind însă în linie cu cea a medicilor de familie. Evaluarea stării de sănătate scade odată cu vârsta: 67% dintre profesorii sub 30 de ani își evaluează sănătatea ca fiind excelentă, foarte bună sau bună, comparativ cu doar 58% dintre cei peste 45 de ani. De asemenea, există o diferență de gen semnificativă: profesorii bărbați raportează o stare de sănătate mai bună decât profesoarele (68% față de 60%).
Starea de bine afectivă
31% dintre profesori raportează o stare de bine resimțită mai degrabă des sau foarte des, procent similar cu cel al medicilor de familie (30%), dar semnificativ inferior celui înregistrat la populația urbană activă (39%). Starea de bine nu variază semnificativ în funcție de vârstă, dar variază considerabil în funcție de ciclul de predare: 39% la grădiniță, 33% la ciclul primar, 27% la ciclul gimnazial și 28% la liceu. De asemenea, starea de bine scade pe măsura acumulării experienței profesionale, de la 37% la cei cu sub 5 ani vechime, la 29% la cei cu peste 20 de ani vechime. Mediul rural înregistrează o frecvență mai mare a stării de bine comparativ cu mediul urban (35% față de 28%).
Satisfacția față de muncă
Pe o scară de la 1 (extrem de nemulțumit) la 7 (extrem de mulțumit), 39% dintre profesori au bifat valorile 6 sau 7, reprezentând niveluri de satisfacție foarte ridicată, rezultat în linie cu cel al medicilor de familie (36%). Satisfacția față de muncă scade odată cu vârsta, de la 48% la cei sub 30 de ani la 38% la cei peste 45 de ani, și variază considerabil în funcție de ciclul de predare: 54% la grădiniță, 49% la ciclul primar, 31% la ciclul gimnazial și 33% la liceu. Satisfacția este, de asemenea, mai ridicată în Ardeal (44%) și în mediul rural (44%) comparativ cu media națională.
Echilibrul muncă-viață personală
Doar 1 din 3 profesori (33%) consideră echilibrul dintre muncă și viața personală ca fiind bun sau foarte bun. Acest procent este în linie cu cel al medicilor de familie (38%), dar semnificativ mai mic decât cel al populației urbane active (55%). Echilibrul muncă-viață personală este cel mai scăzut în categoria de vârstă 30-44 ani (27%), interpretabil prin prisma solicitărilor suplimentare asociate creșterii copiilor mici. Femeile profesor raportează un echilibru mai precar comparativ cu bărbații profesor (32% față de 41%), posibil legat de distribuția sarcinilor casnice. Echilibrul este semnificativ mai bun pentru cei care predau la grădiniță (40%) și ciclul primar (38%), pentru cei cu sub 5 ani experiență (44%) și pentru cei din mediul rural (39%).
Stres
Prin prisma frecvenței situațiilor stresante resimțite la locul de muncă în ultimele patru săptămâni, profesorii (51%) raportează un nivel de stres mai ridicat decât medicii de familie (45%) și mult mai ridicat decât populația urbană activă (26%). Frecvența situațiilor stresante este mai ridicată la femei (52% față de 40% la bărbați) și, surprinzător, în mediul urban (53%) față de mediul rural (48%). Cadrele didactice din grădiniță (41%) și ciclul primar (48%) raportează mai puține situații stresante decât cele din ciclul gimnazial (56%) sau liceu (53%). Cel mai ridicat nivel de stres se înregistrează în București (59%).
În cazul percepțiilor privind tema stării de bine, opinia participanților a fost că starea de bine a profesorilor se sincronizează și influențează starea de bine a elevilor, acționând ca un prim pas al efectului de domino unde de multe ori includem părinții, școala și comunitatea, după cum ne relatează unul dintre experți:
„Am și experiență din preuniversitar și în cei aproximativ 12 ani de când predau, am înțeles și am trăit și am confirmat această trăire prin cercetare altor specialiști ai domeniului că starea de bine a profesorului e punctul de plecare pentru tot binele pe care acesta îl poate face în învățământ, că școala nu e școală fără profesori”.
O altă opinie comună a fost lipsa generală de interes asupra stării de bine a profesorilor, care de multe ori sunt corelate cu standarde nerealiste impuse de societate, reprezentând o condiție care favorizează fenomenul de burnout:
„Nivelul de satisfacție la locul de muncă e foarte redus. Profesorii nu sunt mulțumiți în general de munca lor, dar nu neapărat doar din perspectiva relației cu angajatul, ci și din perspectiva relației cu elevul, cu clasa. […] Cumva percep performanță profesională redusă. Adică nu simt că avansează, că progresează, că au ceva care să-i motiveze. Și bănuiesc că asta îi face la un moment dat să fie și obosiți și epuizați”.
Acest semnal de alarmă este evidențiat și atunci când este abordată tema privind modul cum profesorii își definesc scopul în viață, satisfacția cu jobul și relațiile cu alți colegi și apropiați din viața lor. La finalul zilei, profesorii ajung să fie epuizați și pe deasupra judecați pentru că sunt epuizați.
O remarcă valoroasă a unei participante indică discrepanțele sistemice create de cultura organizațională în urbanul mare versus restul mediilor din România, unde resursele la nivel de instituții pot fi limitate, dar unde voința profesorilor și conducerea prin exemplul personal pot face diferența:
„Este foarte diferit. De la școli în care profesorii se simt bine, se simt valorizați, înțeleg direcția, cu o cultură organizațională foarte bună și vorbesc aici nu doar de școli private, unde poate că te aștepți mai mult să fie așa, mă refer și la școli din comunități vulnerabile. Acolo unde directorul a reușit să așeze o cultură organizațională bazată pe sens, pe colaborare, pe celebrarea pașilor mici, pe împreună pentru ceva mai bun, lucrurile stau foarte, foarte diferit. De asta cumva zic să nu generalizăm. Poate ar fi interesant de văzut care e pulsul real la nivel de societate, să nu stăm în niște bule ca să distorsionăm”.
Pentru a acoperi și tema recurentă a implicării părinților în procesul educațional, participanții sau arătat îngrijorați față de lipsa de interes manifestată pentru sănătatea emoțională în unele familii pe care le-au întâlnit. Presiunea resimțită de profesori este, întâi de toate, o povară pe umerii elevilor, care sunt așteptați acasă cu rezultate excepționale. Însă opiniile experților contrazic această viziune și subliniază că dezvoltarea pe mai multe planuri este esențială în special în contextul creșterii stării de bine, atinsă printr-un mediu suportiv acasă:
„Nu doar performanțele academice sunt cele mai importante. Eu ca om, partea asta e importantă, 20-25%, dar celelalte 75% mă ajută pe mine pe plan social, profesional și personal. Și cum dezvoltă școala partea aceasta? Pentru că nu are nici consilieri, nici profesori pregătiți în direcția aceasta. [ .] Tot pe partea academică se punctează, tot pe partea academică se evaluează. PISA merge în continuare pe partea academică. De fapt, că ceilalți factori trebuie anulați total”.
Având în vedere că factorul familial este cel mai greu de controlat din această ecuație cu multe necunoscute, mediul nostru de intervenție rămâne cel școlar, prin intermediul profesorilor care pot oferi înțelegere și compasiune pentru latura emoțională a copiilor, nu doar pentru potențialul lor academic:
„În timp se va rezolva și partea asta, că n-ai cum să educi milioane de părinți. Dacă profesorul va fi, pe partea psihopedagogică, educat, va educa în cascadă, știți, lucrurile se întâmplă, va educa elevii care vor deveni, la rândul lor, viitori părinți, care vor pune accent pe alte dimensiuni. Dar schimbarea asta se va produce în zeci de ani”.
În cadrul chestionarului, prin care s-au colectat sugestii ale respondenților privind măsurile care ar putea ameliora condițiile de muncă, sugestiile se grupează în jurul a șase teme principale:
Reducerea birocrației: simplificarea documentelor administrative, digitalizarea sarcinilor, eliberarea profesorilor de responsabilități care nu țin de actul didactic propriu-zis.
Resurse materiale și suport psihologic în școli: acces la materiale didactice, echipamente, precum și prezența unor psihologi școlari cu disponibilitate reală pentru elevi și cadre didactice.
Remunerare echitabilă: corelarea salarizării cu performanța și complexitatea muncii, plata orelor de pregătire suplimentară, susținere financiară pentru formare și materiale.
Reducerea numărului de elevi la clasă și a normei didactice: pentru a permite o abordare diferențiată, adaptată nevoilor fiecărui elev.
Management școlar bazat pe merit: selecția conducerii pe criterii profesionale, depolitizarea sistemului educațional, transparență în acordarea gradațiilor de merit.
Reguli clare pentru elevi și părinți: stabilirea unor norme de conduită și a unor canale clare de comunicare instituțională cu familiile.
Acces la formare profesională relevantă: cursuri practice, gratuite, adaptate realităților din clasă, inclusiv formare pentru lucrul cu elevi cu cerințe educaționale speciale (CES).
Raportul integral poate fi citit aici:
https://iniminstitute.com/barometrul-starii-de-bine-a-profesorilor-din-romania-2026/
Autor: Mirela Stana.