În aceste zile, prin fața școlilor din întreaga țară putem vedea aceeași scenă trasă la indigo. Copii de 14 ani, cu stomacul ghem, intră în școală pentru examenul de Evaluare Națională. Părinții rămân dincolo de gardul metalic, cu inima cât un purice. Își ascund lacrimile, își îmbrățișează copiii și le zâmbesc încurajator: „O să fie bine!”. Da, probabil că va fi bine. Dar copiii nu au cum să știe asta. Mai ales după luni întregi sau chiar ani în care toți cei din jur le-au vorbit despre acest examen ca despre capătul lumii. Știu părinți și copii care s-au ales cu gastrite în clasa a VIII-a. Copii cu atacuri groaznice de panică, cu insomnii și cu aripi frânte, tocmai pentru că presiunea aceasta a fost prea greu de dus. Și mă întreb, în fiecare an în perioada asta, de ce acceptăm – ca și când ar fi ceva normal – ca viitorul unui copil să depindă de două dimineți? Sigur că evaluările sunt necesare. Dar care e logica acestui sistem? Vorbim despre dezvoltare și educație centrată pe copil, dar decidem să comprimăm opt ani de școală într-un examen de câteva ore!
Vorbeam anul trecut cu psihopedagogul Ina Ilie, care lucrează de ani de zile cu copii aflați în pragul Evaluării Naționale. Iar cuvintele sale mi-au rămas întipărite în minte: „Examenul ăsta, pus pe umerii unor copii atât de tineri, este ceva profund nedrept. Uităm cât de fragili sunt, de fapt, copiii de 14-15 ani”. Există doar două perioade în viață în care creierul uman trece prin transformări majore: primii ani de viață și adolescența. În această etapă, creierul se reorganizează intens, renunță la unele conexiuni și le consolidează pe cele pe care le consideră importante. Tocmai de aceea, adolescenții sunt mai impulsivi, mai emoționali, mai vulnerabili la stres și mai puțin capabili să gestioneze presiuni uriașe decât ne imaginăm noi, adulții.
Și exact în mijlocul acestui „șantier neurologic” alegem să așezăm cea mai mare miză din parcursul lor școlar. O zi la Limba română. O zi la Matematică. Două dimineți care pot influența nu doar liceul la care vor ajunge, ci și mediul în care vor petrece următorii patru ani, colegii pe care îi vor avea și oportunitățile care li se vor deschide. Sistemul nu lasă prea mult loc pentru nuanțe, spunea atunci psihopedagogul: dacă în dimineața examenului copilul este bolnav, dacă nu a dormit, dacă are un atac de panică sau pur și simplu are o zi proastă, consecințele pot fi uriașe. În viața reală, aproape niciun adult nu este evaluat atât de drastic după performanța dintr-o singură zi.
Și noi, părinții, punem paie pe foc
O parte din această presiune este alimentată chiar de părinții. Nu vrem să fim meschini, dar ne e teamă. Ne este frică să nu rateze intrarea la unul dintre liceele considerate „bune”. Nu vrem să ajungă într-un mediu nepotrivit, nu vrem să își piardă motivația. Ne temem că li se vor închide uși, înainte să apuce măcar să afle cine sunt și ce-și doresc. Din neputință și din propriile noastre anxietăți, transformăm o notă obținută într-o dimineață de iunie într-un verdict asupra întregului viitor. Vorbim despre Evaluarea Națională ca și cum de ea ar depinde succesul, fericirea, cariera și chiar valoarea unui om. Iar copiii absorb toate aceste frici mult mai bine decât ne imaginăm.
Însă au vreo logică toate astea? La Bacalaureat, când elevul are deja 18 sau 19 ani, când se cunoaște mai bine pe sine și are o structură emoțională incomparabil mai matură, presiunea este, paradoxal, mai mică. Există mai multe variante, mai multe probe, mai multe drumuri, mai multe oportunități de recuperare.
Ruleta rusească în două acte
La 14 ani miza pare uriașă. Pentru multe dintre liceele considerate performante, diferențele dintre copii se măsoară în sutimi, iar presiunea unei note foarte mari devine sufocantă. În plus, totul se reduce la două discipline: română și matematică. Dar ce facem cu copilul extraordinar la desen? Dacă e talentat la muzică, la teatru, la sport, la programare sau la design? Ce facem cu adolescentul care poate nu strălucește în tiparul acestor examene, dar are alte forme de inteligență și alte resurse? Îi cerem să treacă prin același filtru și îi transmitem că, pentru moment, toate celelalte calități ale lui – asta e! – contează mai puțin.
Cu toții cunoaștem adulți care au luat note excelente și nu și-au găsit drumul în viață. Dar și elevi nu tocmai străluciți la 14 ani, care au construit mai apoi cariere remarcabile. Viața are mult mai multe căi decât ne lasă să credem clasamentele de admitere la liceu. Problema e că adolescenții noștri nu au această perspectivă, încă. Nu au experiența vieții, nu au făcut „antrenamente pentru eșec”. Ei nu înțeleg ce înseamnă, în mod real, „carieră”, „viitor” sau „parcurs profesional”. În schimb, înțeleg foarte bine că și-au dezamăgit (sau își vor dezamăgi) părinții. Pentru mulți dintre ei, miza examenului nu este liceul, ci validarea și aprobarea pe care le primesc de la noi.
Să fim scut copiilor noștri!
Voi mai știți cu ce medie ați intrat la liceu? Și ce notă ați luat la matematică? Întrebați-vă prietenii și colegii. Câți își mai amintesc? Am făcut și eu experimentul ăsta. O prietenă nu știa nota, nici media cu care a intrat, nici a câta era pe listă. Însă își amintea perfect că mama sa i-a zâmbit și când a intrat și când a ieșit din examen. Iar asta m-a cutremurat. Sunt convinsă, sistemul ăsta nu se va schimba peste noapte. Sper din tot sufletul ca generația care intră acum în sălile de examen să nu-și vadă propriii copii trecând prin aceleași chinuri – tot printr-un examen „tăvălug” la 14 ani. Poate că este timpul să recunoaștem, alături de profesori, de specialiști, de oamenii din Minister, că acest examen, în forma lui actuală, este inechitabil. Punem o presiune uriașă pe umerii unor copii aflați încă într-o etapă fragilă a dezvoltării și ajungem să reducem ani întregi de eforturi în clasă, munți de curiozitate și potențial la o cifră afișată pe un ecran.
Însă, până când se va schimba sistemul, noi, părinții, trebuie să fim scutul copiilor noștri. Să nu-i mai lăsăm striviți de presiune. Să le amintim, în fiecare zi, că nicio notă nu le definește adevărata valoare. Și că, indiferent de liceul la care vor ajung, dragostea, încrederea și sprijinul nostru vor rămâne la fel.