În plină perioadă a Evaluărilor Naționale, profesoara Mirela Ștețco – după aproape o viață petrecută în educație, ca profesor, și ulterior ca formator, evaluator și specialist în politici educaționale în cadrul Teach for Romania – vorbește despre felul în care examenele și notele ajung să modeleze întreaga școală. După ce explica, într-un interviu anterior pentru Totul Despre Mame, de ce a ieșit „din sistem din disperare”, Mirela Ștețco revine acum cu exemple de școli și profesori care încearcă să schimbe felul în care învață copiii și cu o explicație dură despre ruptura dintre note și învățarea reală.
În școala românească, evaluarea nu înseamnă doar note și examene. Ea ajunge să modeleze aproape tot: felul în care predau profesorii, felul în care învață copiii și chiar imaginea pe care elevii și-o construiesc despre ei înșiși. Când accentul cade aproape exclusiv pe punctaj, barem și performanță măsurabilă, există riscul ca învățarea reală să rămână în plan secund.
Mirela Ștețco spune că aici începe una dintre marile probleme ale educației românești. După zeci de ani petrecuți în sistem – ca profesor, evaluator, formator și specialist în politici educaționale –, vorbește despre ruptura dintre note și competențe reale, despre școlile care încearcă deja să schimbe felul în care învață copiii și despre profesorii care reușesc să lege școala de viața reală.
TOTUL DESPRE MAME: Mulți părinți au senzația că ai lor copii învață pentru note și examene, nu pentru viață. E o impresie greșită?
Profesor Mirela Ștețco: Din păcate, în prea multe școli din România se învață mult prea puțin. Am scăzut standardele academice și comportamentale și transmitem prea des că nu avem încredere că elevii pot reuși. În multe școli, mai ales din zone vulnerabile, nu mai pregătim riguros nici pentru examen, nici pentru viață.
Avem apoi „dresajul” pentru examen, extrem de păgubos, pentru că distruge gândirea critică, bucuria de a face conexiuni și, pe termen lung, plăcerea de a învăța. Așa cum este construit acum sistemul, există prea puțin spațiu pentru pregătirea pentru viață, deși sunt școli și profesori care încearcă să facă asta.
Există și școli care predau aceeași materie într-un fel care ajunge să atingă elevii…
Ca părinte, îți poți da seama că școala oferă și o astfel de învățare atunci când copilul vorbește cu entuziasm despre ce descoperă la școală, lucrează la proiecte prin care rezolvă probleme reale, are spațiu pentru pasiuni și experiment, știe la ce este bun și are încredere că poate învăța. Învățarea pentru viață nu înseamnă doar pregătire pentru piața muncii, ci și capacitatea de a continua să înveți și să îți schimbi felul în care gândești despre tine, despre ceilalți și despre lume.
Să revenim la examene. Spun notele și examenele adevărul despre ce știe un copil?
La un eveniment internațional dedicat educației, am întrebat mai mulți experți ce ar schimba prima dată într-un sistem de învățământ dacă ar vrea să producă o transformare reală. Mă așteptam să vorbească despre profesori, programe sau accesul copiilor la educație. Dar răspunsul a fost, de fiecare dată, același: „schimbați evaluarea”. Recunosc, răspunsul m-a surprins. Atunci am înțeles cât de mult influențează evaluarea tot ce se întâmplă în școală – felul în care predăm, felul în care învață copiii și chiar felul în care ajung să se privească pe ei înșiși.
Ce vreți să spuneți cu „cât de mult influențează evaluarea”?
Mi-am amintit de decalajele uriașe dintre evaluarea la clasă, evaluarea națională, evaluările internaționale precum PISA. De statisticile care arată că, la finalul gimnaziului, 85% dintre elevii din România au medii peste 8,50, în timp ce testările internaționale spun că peste 40% dintre aceiași elevi sunt în zona analfabetismului funcțional.
M-am gândit și la examenele la care am fost corector, unde existau decalaje de câteva puncte în notare și modalități dintre cele mai diverse de fraudă. La cât de arbitrară este, uneori, notarea și cât de puțini dintre noi știu să ofere feedback util în sala de clasă. La faptul că predăm și învățăm pentru test, că adesea „dresăm” copiii pentru a bifa puncte în barem.
M-a marcat și o conversație cu un grup de elevi repatriați, obișnuiți cu rigoarea din Austria și Italia. Îmi spuneau că cea mai mare frustrare a lor este că nu mai știu la ce sunt cu adevărat buni, că primesc note mai mari decât merită și că li se dau note „din burtă”.
Și mi-am amintit și că rar întâlnim, la nivel global, un examen cu miză atât de mare la finalul clasei a VIII-a, care evaluează doar două discipline, nu întregul parcurs educațional și nici capacitatea de a folosi ceea ce elevii au învățat.
De aceea spun, cu mare tristețe, că nici evaluarea curentă și nici examenele noastre nu măsoară real competențe transversale. În cel mai bun caz, verifică competențe specifice unei discipline. De aceea visez la standarde aplicate riguros și la evaluări care să măsoare real ce poate face un copil cu ceea ce a învățat. Și tot de aceea am încredere în folosirea AI în evaluare, cu experți umani care să intervină acolo unde este nevoie.
Profilul absolventului descrie un elev care gândește critic și aplică ce învață. Cât din acest profil se regăsește, real, în elevii care dau azi Evaluarea Națională sau Bacalaureatul?
Ca să răspund direct la întrebare, Evaluarea Națională și examenul de Bacalaureat, în forma actuală, nu au ca document referențial acest nou profil. Dar îmi place să cred că, într-un viitor foarte apropiat, îl vor avea.
Acest profil este nucleul reformei curriculare din România. În funcție de el ar trebui regândite planurile-cadru, programele școlare, standardele de evaluare, manualele, formarea profesorilor și evaluarea performanței în întregul sistem. În prezent, se lucrează intens la standardele de evaluare, într-un proces supervizat de doi dintre cei mai valoroși experți internaționali – Dr. Eduardo C. Cascallar și Dr. Mark Daniel Reckase. Am deplină încredere că acesta poate fi un pas important pentru a ieși din orbire, diletantism și confuzie. Cu o implementare bună, am putea avea în viitor o evaluare care să măsoare real competențe, nu doar conținuturile unor discipline de examen.
De ce poate avea un copil o experiență extraordinară la școală, iar altul una foarte proastă, în același sistem?
Avem o uriașă problemă în definirea și asumarea responsabilității pentru calitate. În multe școli, experiența elevului este aproape o loterie: poți întâlni profesori extraordinari, dar și profesori care nu ar trebui să stea vreodată în preajma copiilor. Poți avea acces la experiențe de învățare excelente sau, dimpotrivă, la multă imagine și foarte puțină substanță. Sistemul nu reușește să ofere standarde similare și șanse relativ egale, indiferent că vorbim despre rural sau urban, centru sau periferie. În majoritatea țărilor europene este firesc să alegi școala cea mai apropiată de casă. La noi, diferențele dintre școli sunt uriașe.
Problema ține de ce se predă sau de cum se predă?
Avem încă prea multe discipline obligatorii și o fragmentare excesivă a materiei, care îi împiedică pe elevi să facă legături între cunoștințe și să le aplice în viața reală. Avem programe și manuale foarte încărcate, greu de înțeles pentru mulți copii din școlile de azi. În plus, disciplinele sunt prea puțin legate între ele, iar elevilor le este greu să aprofundeze și să folosească în viața reală ceea ce învață. Multe dintre aceste dezechilibre sunt păstrate și din cauza normelor didactice sau a orgoliilor legate de anumite materii.
Cât despre „cum se predă”, mi-ar plăcea să renunțăm chiar la acest termen. Profesorul nu „livrează” informație, iar elevul nu este un recipient care o preia. Profesorul și elevul sunt parteneri într-un proces comun de creștere. „Cum-ul” nu are legătură cu rețete sau butoane magice și nici cu simpla transmitere de informații, deși continuăm să facem asta și apoi ne mirăm că elevii „nu sunt motivați”. Este despre construirea unei culturi a reușitei în clasă, despre siguranță și incluziune reală, despre colaborare și experiență directă. Este despre capacitatea profesorului de a aduce în clasă probleme reale și de a-i ajuta pe copii să le investigheze și să le rezolve. Este despre feedback clar, despre curajul de a greși, despre bucuria de a învăța împreună și despre experiențe care continuă și dincolo de școală – în muzee, biblioteci, proiecte comunitare, voluntariat sau internshipuri. „Cum-ul” nu mai poate însemna citit de PowerPoint-uri, fișe de lucru și conspectat din manual.
Cât poate schimba, în realitate, o programă nouă felul în care se învață la clasă?
O programă este doar un document curricular care delimitează „terenul de joacă”. Ea poate fi o mână întinsă sau o frână împovărătoare pentru profesor. Magia se întâmplă însă în sala de clasă, acolo unde curriculumul prinde viață. Profesorul este cel care decide, în realitate, cum se învață la clasă. Asta înseamnă să știe foarte clar ce urmărește, să adapteze lecțiile la nevoile copiilor, să lege învățarea de viața lor reală și să fie atent la progresul fiecărui elev.
În marile sisteme educaționale, profesorul nu mai este văzut doar ca omul care predă lecția, ci ca adultul care îl ajută pe copil să lege ce învață de viața reală. Mi-ar plăcea să ne apropiem și noi de această abordare. Dar asta nu se poate întâmpla dacă nu schimbăm felul în care sunt pregătiți profesorii, evaluați și sprijiniți în școli. Și dacă nu le oferim mai multă libertate la clasă.
Câtă libertate are un profesor la clasă?
Are mai multă libertate decât crede, doar că, din păcate, nu a fost antrenat nici să o vadă, nici să o folosească. Sistemul stabilește disciplinele și numărul de ore, nu calitatea învățării. Iar spațiul real de autonomie este încă destul de limitat în sistemul clasic.
Situația începe însă să se schimbe în școlile-pilot și în școlile care testează modele noi de învățare. Acolo, elevii pot avea cursuri mai apropiate de pasiunile și planurile lor de viitor – de la gândire critică, robotică și AI până la antreprenoriat sau proiecte creative. Apare și mai multă învățare în afara clasei: internshipuri, voluntariat, proiecte comunitare sau experiențe outdoor. Profesorii pot lucra interdisciplinar, împreună cu specialiști din alte domenii, iar școlile își pot construi mai clar propria identitate. În același timp, unele școli încearcă deja să reducă fragmentarea rigidă pe discipline și să construiască învățarea mai mult prin proiecte, colaborare și experiențe apropiate de viața reală.
Un profesor are, până la urmă, exact atâta libertate cât își dă voie să aibă.
Din ce ați văzut în școlile-pilot, ce funcționează cu adevărat și ar putea fi aplicat la scară mai largă?
Școlile-pilot au îndrăznit să se uite cu atenție la nevoile reale ale elevilor și ale comunităților în care aceștia cresc. Au avut curajul să iasă din paradigma „la noi nu se poate”, „să ni se spună ce să facem” și au început să testeze soluții mai apropiate de viața reală a copiilor.
De exemplu, la Colegiul „Gheorghe Lazăr”, profesorii au observat că elevii din anii terminali nu lipsesc de la ore din indolență, ci pentru că încearcă să facă față simultan bacalaureatului și admiterii la facultate. Au reorganizat modular disciplinele și au combinat prezența la clasă cu activități online. Rezultatul: rezultate academice la fel de bune, părinți mulțumiți și copii fără sănătatea mintală pusă permanent sub presiune.
Există și alte școli care testează programe remediale mai flexibile, învățare prin proiecte, colaborare între discipline, grupe de interes, internshipuri, voluntariat sau activități legate de tehnologie, robotică și AI. În multe dintre aceste școli, învățarea începe să fie mai puțin despre memorare și mai mult despre experiență directă, colaborare și legătura cu lumea reală. Iar unele dintre aceste soluții ar putea fi extinse în întregul sistem, dacă rezultatele vor confirma eficiența lor.
Dacă există soluții care funcționează, de ce nu se grăbește implementarea în toate școlile?
Orice schimbare trece prin etape foarte clare. La început apar inovatorii, apoi „early adopters”, după care majoritatea începe treptat să accepte schimbarea. Exact asta se întâmplă acum și în educația din România. Din rândul practicienilor au apărut mici echipe care au avut curajul să experimenteze. Primele rezultate au atras alți oameni și cred că, în timp, se va forma o masă critică suficient de mare pentru a forța schimbarea sistemului.
Trebuie însă să înțelegem că reforma nu poate fi impusă peste noapte. Dacă mâine am obliga toate școlile să treacă la orare modulare și discipline opționale alese de elevi, probabil am obține o revoltă colectivă. Ce ajută este să nu ne pierdem încrederea uitându-ne mereu doar la cei 16% care nu vor sau nu pot.
Părinții vorbesc mult despre profesori, dar mai puțin despre directori. Cât de mult poate influența un director experiența unui copil la școală?
Mult mai mult decât ar fi normal. În lipsa unor mecanisme reale care să urmărească ce se întâmplă cu adevărat într-o școală, directorul devine esențial. Inspecțiile verifică adesea mai ales dosare, proiecte și hârtii, nu felul în care învață copiii sau starea lor de bine. De aceea, un director bun poate face o diferență uriașă. Poate construi o echipă de profesori foarte bună, poate aduce rigoare, poate crea o cultură a încrederii și a progresului fiecărui copil.
Am avut privilegiul să lucrez cu astfel de directori. Oameni complet dedicați școlii, care nu au uitat că educația trebuie să fie relevantă pentru fiecare elev. Problema este că mulți directori sunt foarte puțin pregătiți pentru acest rol. Trecerea de la profesor la manager este extrem de complicată, iar programele de formare sunt adesea anacronice. Îi ajutăm prea puțin să gândească strategic și să conducă școli într-un mod modern.
După o viață petrecută în educație, ce concluzie ați tras despre cum se fac reformele în acest domeniu?
Cât de complexă este, de fapt, o schimbare reală în educație. Cât de greu este să armonizezi interese și perspective diferite – ale elevilor, profesorilor, părinților, universităților sau autorităților. După disputele aprige legate de reforma curriculară, mi-am dorit să înțeleg de ce documente valoroase, precum Profilul absolventului (n.red.: documentul oficial care descrie competențele pe care ar trebui să le aibă un elev la finalul școlii), ajung atât de greu în școli și de ce atât de puține școli au curajul să încerce modele noi, deși ne plângem constant că „nu suntem lăsați să facem”.
O serie de întâlniri regionale, în care am adus împreună reprezentanți ai universităților, directori, inspectori, profesori și specialiști din educație, mi-au arătat cât de mult lipsește un plan coerent de implementare. Nu există o colaborare eficientă între instituții și nici o clarificare reală a responsabilităților celor implicați într-o schimbare curriculară.
Care este, de fapt, marea problemă a reformei educației în România?
Pe mine m-a ajutat mult să înțeleg un studiu McKinsey – Spark & Sustain: How school systems can improve learning at scale – care analizează 14 sisteme educaționale ce au reușit să reducă decalajele dintre școală și nevoile reale ale societății. Concluzia lor se potrivește perfect și României: marile probleme nu țin de legislație, ci de implementare. Nu de CE scriem în documente, ci de CUM punem în practică schimbarea.
Ei vorbesc despre două tipuri de probleme. Unele țin de reguli, programe, evaluare și tot ce poate fi schimbat prin documente. Altele țin de oameni: de mentalități, de frica de schimbare, de cultura din școli și de felul diferit în care arată fiecare comunitate. Iar concluzia este foarte importantă: nu e suficient să schimbi hârtiile. Poți avea reguli și documente foarte bune, dar dacă oamenii din sistem nu înțeleg schimbarea, nu cred în ea sau nu sunt sprijiniți să o aplice, reforma rămâne doar pe hârtie.
Ce au făcut diferit sistemele educaționale care au reușit reforme reale?
Țările care au reușit reforme reale au înțeles că școala nu se schimbă doar prin legi noi sau printr-un ministru „providențial”. Schimbarea apare atunci când profesorii, părinții, elevii și autoritățile locale lucrează împreună și trag în aceeași direcție. Au avut obiective clare, au comunicat constant cu profesorii și familiile, au urmărit ce funcționează și ce nu și au lăsat loc pentru soluții adaptate fiecărei școli și comunități. Foarte important: au redus birocrația și au pus accent pe ce se întâmplă real cu copiii, nu doar pe hârtii și proceduri. Observ cu bucurie că unele dintre aceste practici încep să apară și în școli din România.
De ce ajung atât de greu schimbările reale până la profesori și copii?
Inspectoratele școlare ar fi trebuit să facă legătura dintre reformă și ce se întâmplă concret în școli, dar de multe ori au ratat acest rol. Sunt excesiv politizate, reactive și prea preocupate de imagine și birocrație. Nu au reușit să ofere școlilor sprijinul necesar pentru a transforma ideile bune în schimbări reale pentru copii și profesori. În plus, avem concursuri adesea politizate pentru directori, autonomie limitată pentru școli și un sistem de evaluare care măsoară mai ales hârtii, nu impactul real asupra copiilor.
Când vedem olimpici și rezultate spectaculoase, vorbim despre un sistem bun sau despre copii și profesori care reușesc în ciuda sistemului?
Cred că avem mare nevoie să înțelegem că o școală bună este o școală care asigură progresul fiecărui copil. Pregătirea olimpicilor și recuperarea copiilor cu dificultăți trebuie făcute diferit și, de multe ori, dincolo de ora de curs. Este foarte greu să antrenezi simultan performanța de vârf și recuperarea decalajelor fără să afectezi una dintre direcții, mai ales în clase foarte diferite.
Performanța la olimpiade spune mult despre relația de încredere dintre profesor și elev, despre potențialul copilului, despre pregătirea și dedicarea profesorului și despre multă muncă susținută. Am văzut copii din rural strălucind la faze naționale, licee care au devenit adevărate pepiniere de olimpici și profesori extraordinari care au construit generații întregi de performeri. Avem, fără îndoială, exemple spectaculoase de excelență. Dar performanța de vârf nu poate fi singurul indicator al sănătății unui sistem educațional.
Dacă ați putea schimba un singur lucru care să se simtă imediat în viața copiilor din școli, care ar fi acela?
M-aș uita, în primul rând, la felul în care alegem oamenii care intră în educație. Am descoperit în timp că un om care iubește cu adevărat copiii și crede în puterea educației găsește aproape întotdeauna soluții. Multă vreme am crezut că diplomele și studiile serioase garantează valoarea unui profesor. Dar am întâlnit prea mulți profesori foarte bine pregătiți academic care nu văd, de fapt, copiii din fața lor.
M-aș uita mult mai atent la felul în care un profesor gândește despre copii, despre rolul lui și despre ce înseamnă performanța într-o școală. Felul în care predai se poate învăța. Felul în care privești copiii și lumea din jur este mult mai greu de schimbat. Experiența Teach for Romania a fost foarte importantă pentru mine. În unele dintre cele mai dificile școli au făcut diferența oameni care nu veneau neapărat din sistemul clasic de formare didactică, ci din antreprenoriat sau mediul corporatist. Ce îi diferenția? Faptul că le păsa cu adevărat de copii, căutau soluții, colaborau și aveau curajul să încerce lucruri noi.