Un program Erasmus este, pentru mulți elevi, studenți și profesori români, o oportunitate rară. Copiii pleacă într-o altă țară, învață o perioadă în altă școală, cu alți colegi, după o programă și materie diferite, interacționează cu profesori și tineri din alte culturi. Pentru profesorii care însoțesc elevi în astfel de programe, miza este și mai mare. Văd cum funcționează alte sisteme de educație, înțeleg ce merge mai bine și ce merge mai prost la noi, se întorc cu idei și soluții pentru școlile de acasă. Ambele profesoare au fost impresionate, cu precădere, de ceea ce au văzut în Estonia, țară care e lider în domeniul educației, cu elevi fruntași la testele internaționale PISA.
Magda Cojocaru este profesoară de engleză, iar Gabriela Dima profesoară de matematică și directoare a Școlii Gimnaziale 279 din București. Ambele coordonează, din 2018, programe Erasmus în Școala 279. Aceste programe sunt finanțate de Uniunea Europeană și permit elevilor, studenților și profesorilor să participe la schimburi de experiență în alte țări. În cazul școlilor, proiectele presupun vizite de scurtă durată în care copiii merg la cursuri, lucrează în proiecte comune cu elevi din țara gazdă și le descoperă sistemul de educație, cultura și alte modul de a învăța.
Experiența celor două profesoare le-a arătat că Erasmus nu e o vitrină europeană în care participanții își fac poze frumoase și bifează un proiect. Este, mai degrabă, o oglindă. Uneori, una flatantă pentru școala românească, alteori, una care arată, fără menajamente, cât de departe suntem de educația modernă.
70.000 de euro pentru școală după acreditarea Erasmus
Aventura Erasmus a început în Școala 279 cu o serie de cursuri pentru profesori, unele centrate pe inteligența emoțională și prevenirea bullyingului. A urmat apoi un parteneriat amplu cu mai multe țări, între care Grecia, Slovenia, Italia, Polonia, Turcia și România. În 2020, școala a obținut și acreditarea Erasmus pentru perioada 2020-2027, ceea ce a însemnat nu doar stabilitate, ci și șansa de a gândi programe pe termen mai lung. Primul an de acreditare a adus un buget consistent, de peste 70.000 de euro, folosit pentru mai multe mobilități și activități.
Numai că începutul n-a fost deloc ușor. Din contră. A venit pandemia, iar primele plecări cu elevi s-au organizat într-o perioadă în care teama, neîncrederea și confuzia se amestecau în toate familiile. Reticența unor părinți s-a menținut și după pandemie. Deși e vorba de proiecte finanțate integral, organizate, însoțite de profesori și construite atent, există familii care încă privesc plecarea copilului într-un proiect Erasmus cu teamă, ca pe ceva riscant, prea complicat sau greu de controlat.
În același timp, spun profesoarele, nici reacțiile copiilor nu sunt uniforme. Unii sunt fascinați și transformați după o săptămână petrecută în altă țară în acest program. Alții, chiar și atunci când ajung în destinații impresionate, par să treacă prin această experiență cu o detașare surprinzătoare. Erasmus nu produce automat revelații. Dar, pentru mulți, creează un context în care ceva începe să se miște.
Profesoarele spun că ceea ce au văzut în școlile din afară nu poate fi redus la ideea simplă că „la ei e mai bine”. Deși, în multe situații, chiar e. Uneori, acel „mai bine” ține de bani și infrastructură. Alteori, de reguli extrem de simple, dar respectate consecvent. Uneori, mai ține și de cultură, dar și de felul în care un sistem alege să-și așeze prioritățile.
Estonia, țara care pune educația pe primul loc
Estonia este țara despre care spun la unison că este cea mai dezvoltată din punct de vedere al infrastructurii școlare. Au fost impresionate de accentul pus pe atmosfera din școală, care îi face pe copii să fie relaxați și deschiși spre învățare, de centrele interactive, care-i ajută să înțeleagă și să aplice practic teoria pe care o învață. Școlile dispun de demisoluri funcționale mari, sunt dotate cu vestiare și inclusiv cu săli de forță pentru băieți. Surpriza lor a fost să vadă că, totuși, în unele școli se lucrează încă și cu tehnologie mai veche, în special cu videoproiectoare și calculatoare clasice.
Nu doar școala în sine le-a atras atenția profesoarelor, ci și tot ce gravita în jurul ei. Copiii și familiile lor au la dispoziție muzee tematice, spații educaționale gândite pentru învățare aplicată, experiențe interactive care completează firesc ceea ce se întâmpla la clasă. Există chiar și o ”zi de muzeu” în care elevii merg să viziteze, dar și să învețe, într-un alt loc decât sala de clasă.
Tot în Estonia le-a rămas în minte o scenă aparent mică, dar grăitoare: în pauză, câțiva elevi repetau, stângaci, o serie de dansuri clasice, în timp ce colegii stăteau în jur și priveau. Nimeni nu râdea, nimeni nu ironiza, nimeni nu transforma vulnerabilitatea celuilalt într-un prilej de spectacol. Modul în care sunt educați elevii estonieni se vede cel mai mult în afara clasei. La cantină, deși au dreptul la un meniu complet (supă, fel principal, salată, desert), aceștia își pun în farfurie doar cât consumă, foarte atenți să nu facă risipă. Deși sistemul e organizat în cele mai mici detalii, elevii nu percep școala ca fiind rigidă. Pentru a reduce presiunea studiului, în școala vizitată de copiii români, o dată pe săptămână, elevii participă la cursuri îmbrăcați după o anumită tematică sau chiar în pijamale.
Cehia, între responsabilitate și rutină
Din Cehia au adus acasă alt tip de lecții, aparent minore, dar esențiale pentru formarea unor reflexe civice: primul copil care intră pe hol aprinde lumina, ultimul o stingea. Nimi spectaculos, pur și simplu o rutină învățată și acceptată de toți care arată grija pentru mediu și resurse. La fel de impresionate au fost de faptul că, deși elevii au telefoanele în ghiozdane pe tot parcursul zilei, nu le scot de acolo până la finalul orelor de curs.
Țări care inspiră
Polonia este una dintre țările care le-a inspirat cel mai mult pe cele două profesoare din România. De aici au venit cu ideea de a pune bănci pe holurile școlii din București, astfel încât copiii să poată sta mai comod în pauze. Au implementat acest proiect folosindu-se de banii pe care copiii i-au strâns la târgurile de Crăciun organizate în școală. De asemenea, Gabriela Dima ar vrea să facă și o sală de așteptare cu canapele și pufuri în care să stea elevii care ajung mai devreme la școală.
În Portugalia, Franța, Italia sau Turcia au observat altceva. Profesorii nu sunt singurii responsabili pentru ceea ce se întâmplă în școală. Există personal auxiliar care supraveghează copiii în pauze, pe holuri, în curte, la cantină, în bibliotecă. Profesorul nu este permanent „omul-orchestră”, care predă, aleargă, stinge conflicte, face ordine și răspunde de tot. În unele locuri, această supraveghere este asigurată de angajați ai administrației locale. În altele, există un alt tip de organizare a timpului și spațiului. Copiii ies toți din clasă în pauze. Profesorii rămân să se pregătească pentru orele care urmează.
Din toate parteneriatele Erasmus, Turcia este țara cea mai apropiată ca atmosferă de România. În școli este același iureș în pauze ca la noi, iar profesorii s-au dovedit extrem de ospitalieri. Totuși, diferența este că accentul se pune foarte mult pe învățarea aplicată. În Antalya, de exemplu, profesorii împreună cu elevii au amenajat un iaz și o seră. În plus, școlile vizitate erau foarte bine dotate, cu aparatură de ultima generație.
Elevii români vorbesc excelent engleza
Dincolo de admirația pentru ce au văzut afară, cele două profesoare nu cad în capcana blamării sistemului de învățământ românesc. Dimpotrivă. Spun clar că elevii români au și puncte foarte puternice. Unul dintre ele este limba engleză. În multe dintre școlile vizitate, inclusiv în unele din vestul Europei, elevii nu vorbeau engleză la nivelul la care o fac mulți dintre copiii din România. Nu toți, desigur, și nu la fel de bine, dar suficient de mulți cât profesorii străini să-i felicite pentru acest lucru, precum și pentru faptul că înțeleg rapid cerințele sarcinilor, lucrează eficient, iar în proiectele cu componentă digitală sau IT, rezolvă provocările cu o viteză și o flexibilitate impresionante.
Ce are bun școala românească și cum reușesc copiii să repare prejudecățile străinilor față de România
Există și o altă calitate pe care profesoarele o revendică pentru școala românească: apropierea umană. În multe sisteme vestice, relația dintre școală, familie și copil este mai instituțională, mai rece, mai strict delimitată. Părinții nu au numărul de telefon al profesorului, nu îi trimit mesaje, nu sună, nu discută spontan. În discuțiile cu elevii, profesorii nu intră în detalii personale și nici nu sunt încurajați să o facă. La noi, acest model este adesea criticat pentru că produce suprasolicitare și confuzie de roluri. Dar are și un revers valoros: uneori, profesorul chiar știe prin ce trece copilul acasă. Știe dacă părinții au divorțat, dacă există o problemă de sănătate, dacă s-a întâmplat ceva care explică un comportament sau o cădere.
În același timp, experiențele Erasmus le-au confirmat și cât de greu își găsește parteneri educaționali în țările vestice. Discuțiile durează, uneori, luni sau chiar un an. Există ezitări, prejudecăți, rețineri, o imagine a României care încă atârnă greu. Tocmai de aceea, spune Magda Cojocaru, fiecare grup de elevi și profesori care merge bine pregătit într-un program și lasă în urmă o impresie bună face mai mult decât un schimb de experiență. Repară, discret, câte puțin dintr-o imagine veche și nedreaptă.
Când românii sunt gazde. „Vrem să demonstrăm că nu suntem așa cum ne cred ei”
Programul Erasmus implică reciprocitate, așa că și școlile românești sunt, la rândul lor, gazde pentru străini. La școala gimnazială 279, au venit în schimb de experiență grupuri de elevi și profesori din Turcia, Spania, Franța. Oaspeții sunt așteptați cu mese întinse cu preparate tradiționale și duși în vizită la obiectivele turistice cele mai interesante din București, Sinaia, Brașov. La școală, elevii și profesorii musafiri participă la cursuri și fac proiecte comune cu elevii gazdă.
O astfel de vizită presupune eforturi uriașe de organizare și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. „Nu ne lăsăm până nu despicăm firul în patru pentru a vedea ce se întâmplă minut cu minut, cine este implicat și în ce fel, ce facem dacă nu merge ceva”, explică directoarea școlii.
Ce câștigă un copil care participă la proiecte Erasmus
Copiii care participă la proiecte Erasmus câștigă, înainte de toate, expunere la alt mod de a trăi experiența școlară. Văd că există locuri în care liniștea nu este obținută prin frică, ci prin rutină și respect, că există școli în care învățarea este mai aplicată, mai interactivă, mai legată de viață. Elevii noștri văd că profesorul poate fi ferm fără să fie în permanență în conflict cu elevul, că autonomia se învață, că regulile simple, respectate de toți, pot schimba atmosfera unei instituții.
Mai câștigă ceva foarte important: încredere în sine. Pentru copiii care nu au mai plecat fără părinți din țară, care nu au petrecut o săptămână cu alți adulți, care nu au fost nevoiți să se descurce într-un alt oraș, într-o altă limbă, într-un alt ritm, Erasmus poate fi o mică revoluție personală. Copiii mai retrași se deschid, cei rigizi devin mai flexibili. Unii învață să vorbească mai mult, alții învață să se tempereze, să observe, să se adapteze. În toate aceste ieșiri, spune Magda Cojocaru, a văzut adolescenți care și-au arătat o versiune a lor pe care nici ei, nici adulții din jur nu o cunoșteau încă.
Cum poate ajunge un elev într-un proiect Erasmus
Pentru un elev, drumul începe cu selecția din școală. Proiectele nu sunt deschise oricui, oricând, iar alegerea copiilor se face, de regulă, pe baza unor criterii clare. Contează rezultatele școlare, implicarea, competențele lingvistice, recomandările cadrelor didactice, dar și motivația. „Nu pleacă orice copil, ci cei care își doresc și care pot duce experiența mai departe”, explică Magda Cojocaru. De multe ori, elevii trebuie să pregătească un dosar, să participe la interviuri sau să demonstreze că pot reprezenta școala într-un context internațional.
În spatele acestor selecții stă însă munca de ani a profesorilor. O școală nu poate trimite elevi în Erasmus dacă nu este implicată într-un proiect sau dacă nu are acreditare. Obținerea acesteia nu este deloc simplă. Presupune un plan clar de dezvoltare, obiective educaționale bine definite și capacitatea de a demonstra că mobilitățile vor produce schimbări reale în școală, nu doar experiențe punctuale. „Acreditarea nu înseamnă doar că ai voie să pleci. Înseamnă că ai dovedit că știi ce vrei să schimbi în școala ta și cum te ajută Erasmus să faci asta”, spune Gabriela Dima. Dosarul se depune la nivel național, iar evaluarea este competitivă. Odată obținută, acreditarea oferă școlii acces la finanțare anuală, pentru mobilități de elevi și profesori, pe o perioadă de mai mulți ani. Chiar și atunci, fiecare an vine cu o nouă cerere de fonduri, cu noi planuri și noi justificări.
Proiectele Erasmus sunt, atât pentru elevi, cât și pentru profesori, o oportunitate de a-și deschide orizonturile și de a învăța lucruri noi și moduri noi de a face educație. Chiar și elevii care nu pleacă în astfel de schimburi de experiență beneficiază de pe urma lor, datorită schimbărilor pe care le implementează profesorii odată ce se întorc. Și nu vorbim doar de adăugarea unor băncuțe pe culoarele școlii, ci, de multe ori, de o altitudine mai deschisă față de elevi și față de educație.