În timp ce unii se luptă pentru libertate cu viaţa în mâini, noi încă ne batem pe funcţii. Încă ne consumăm în orgolii mărunte, în concursuri de influenţă şi prezenţă publică, în micile noastre tronuri administrative. Ne încăpăţânăm să ocupăm scaune, dar nu ne aşezăm niciodată cu adevărat la masă.
Şi ne mirăm apoi că nu se schimbă nimic.
Acum nu mai e timp de încă puţină răbdare. Acum nu mai e timp să aşteptăm „să se liniştească apele”. De “ce bine că a ieşit bine! Acum pot să mă întorc la viaţa mea liniştit.” Acum trebuie să fim prezenţi. Pentru mult timp de acum înainte!
Now we have to show up for the community. Now we have to show up for one another.
Nu mai putem să ne întoarcem liniştiţi la vieţile noastre, la micro-luptele noastre de putere, la discursurile scrise pentru validare şi aplauze, dar fără impact.
Reforma curriculară – pentru care unii dintre noi luptăm de ani de zile – ar putea fi acea gură de oxigen de care sistemul are nevoie. Dar doar dacă e făcută cu profesionişti, nu cu cei care ştiu să îşi securizeze disciplina. Cu cei care iubesc educaţia mai mult decât îşi iubesc norma didactică.
E o fereastră de oportunitate reală. Nu pentru „încă o reformă”, ci pentru o rescriere a sensului învăţării în România. Pentru a ieşi, o dată pentru totdeauna, din bucla în care educaţia înseamnă doar „conţinuturi” şi „competenţe” bifate în Excel, dar inexistente în clasă.
Aproape că mi-ar fi plăcut ca, măcar o dată, un Ministru al Educaţiei să nu vină cu propria “viziune”. Să nu reinventeze tot. Să nu dărâme ce nu a apucat să înţeleagă. Ci să stea, pur şi simplu, să citească ce scrie deja în lege. Ce instrumente există deja, dar zac nefolosite. Poate că ar fi fost nevoie doar de lucru bine făcut, atent, coerent, cu respect pentru ce e acolo şi funcţionează. Cu grijă pentru fiecare şcoală care chiar face diferenţa.
Planurile-cadru sunt o piesă importantă din acest puzzle.
Domnul Ministru a anunţat că vor exista trei versiuni: una oficială şi două opţionale pentru pilotare. Dar şcolile-pilot au oricum, prin lege, posibilitatea de a propune şi implementa planuri-cadru alternative. Deci nu se schimbă, de fapt, nimic.
Ce-ar schimba cu adevărat? Să avem un set de planuri-cadru curajoase, scrise limpede, cu viziune, dar, mai ales cu grade diferite de autonomie. Nu pilotări, alternative! Să avem două alternative autentice, nu cosmetizări ale aceleiaşi paradigme. Să avem curajul să recunoaştem că nicio educaţie serioasă nu se face fără încredere. Şi fără colaborare reală.
Suntem prizonierii propriilor orgolii. Prizonierii unei incapacităţi cronice de a lucra împreună. Prizonierii unei birocraţii care mimează participarea, dar evită dialogul autentic.
Avem o şansă. Dar doar dacă renunţăm la “business as usual”. Doar dacă alegem, în sfârşit, să ne facem treaba cu responsabilitate şi să lucrăm împreună. Cu răbdare, cu luciditate şi cu oameni care chiar ştiu ce fac, indiferent cine sunt şi de unde provin.
Pentru că România nu mai are timp. Şi pentru că e inclusiv şi mai ales la Ministrul Educaţiei şi la Preşedinte să modeleze claritatea morală, colaborarea, decenţa şi curajul! Am mare încredere în mâine. Cum n-am mai avut până acum.