M-a enervat mereu sintagma, tare la modă nu demult, de stat paralel. Între timp, sigur mai bătrână și poate mai tolerantă, am mai uitat sigur din motivele pentru care autorul sintagmei mi-a fost profund antipatic, iar sintagma am învățat s-o privesc ceva mai tolerant.
Mi-am adus aminte de ea în timp ce încercam să explic scurt într-un material video al unei televiziuni „de ce apelează părinții la meditații”. Voi încerca și aici, având ceva mai mult spațiu și, poate, gândurile – ceva mai așezate.
Meditațiile, sistemul nostru paralel de educație
De bună seamă, unii apelează la meditații pentru că văd decalaje educaționale, aud din gura copiilor că nu fac față și nu țin pasul cu clasa. Sau că, pur și simplu, nu înțeleg ce se predă la clasă. Știut fiind că să spui „vă rog să mai explicați o dată, nu am înțeles, e o sintagmă aproape inexistentă în sălile noastre de clasă. Din multe motive: „e rușine să spui că nu știi”, „ții clasa în loc” sau pur și simplu pentru că există prea puțin dialog între cel care dictează pagini întregi și cei care o scriu după dictare. Sau, voi spune, conciliant, poate chiar nu e timp să stăm după fiecare copil.
A doua categorie de motive pentru care părinții apelează la meditații e pentru că avem cumva în mentalul colectiv că altfel nu va avea odrasla proprie succesul pe care noi îl proiectăm pentru ei: știm că altfel nu intră la liceul X, că și noi am făcut la vremea noastră meditații și-a fost bine, că proful x sau y meditează exact pentru genul de subiecte de la cutare concurs. Sau pur și simplu credem că o plasă suplimentară de siguranță e mai bună decât să lăsăm copilul să știe ce și cât știe.
Cea mai numeroasă e cea a părinților care, deși văd note bune în catalog, ȘTIU că ele nu-s adevărate. Și-atunci, având siguranța că sistemul îi minte consecvent umflând notele copiilor, caută un loc în care, ieșit din clasa guvernată de catalog, profesorul de meditații îi spune pe bune ce știe și ce nu știe și lucrează acolo unde nu știe. Cu alte cuvinte: știe că de la școală nu i se livrează o evaluare serioasă, o caută în altă parte pe cea serioasă, precum și rezolvarea pentru problemele relevate de evaluarea serioasă.
Am a face câteva paranteze la paragraful următor: de cele mai multe ori, aceiași părinți CER EXPLICIT să fie mințiți cu note mari la școală: fie din motive de competiții absurde, fie din motive de burse, fie din motive de orgolii ce trebuie hrănite cu eterna obsesie națională a „copiilor cu 10 pe linie”.
Cealaltă paranteză, infinit mai tristă, e că, de cele mai multe ori, aceiași profesori care la clasă dau note din partea superioară a scalei pentru a fi liniște pe holul din fața cancelariei, la meditații pot și știu exact să identifice problemele. Nu musai pentru aceiași copii (posibil că interdicția de a medita copiii de la clasă a produs ceva efecte), dar pe cei ai colegului, și colegul al colegului și-așa într-o spirală a profului care ne minte la școală și e sincer în particular. Și uite-așa, deși probabil că n-ar fi nevoia atât de mare cât o credem, ne transformăm, părinți și profesori, în constructori/fondatori/ctitori ai unui sistem paralel de educație. Pe care primii – îl finanțăm voios, cei din urmă – îl întrețin liniștiți că e o cale mai bună de a face educație.
Am vrea (sau cel puțin asta fluturăm cu disperare pe grupurile de părinți) ca educația să fie gratuită. Dar ne construim singurei sisteme în care vrem să plătim, din ce în ce mai mult, pentru ca „al nostru” să aibă acces la ceva mai bun. Uităm că niciun alt sistem „de stat” nu e gratuit: nici cel medical (unde doar o parte din servicii sunt gratuite), nu mai vorbim despre consultațiile private și medicamente și suplimente pe care le plătim oricum, nici cel de justiție (unde nici prin cap nu ne trece să nu plătim avocați când ajungem în situații legate de manipularea legii, nici în cel penitenciar (ha-ha). La orice ghișeu al statului, plătim. Așa e și cu educația. (să mă ierte artiștii educației dacă se simt jigniți de comparația cu manipulatorii de dosare de la ghișeu).
Îi incălțăm scump, le luăm ghiozdane și accesorii care costă cât salariile medii ale multor funcționari pe care-i disprețuim, le plătim cursuri la British și meditații din clasa a II-a deși nu știm sigur că le trebuie. Și-apoi spunem că am vrea ca educația să fie gratuită.
Ce nu realizăm e că, în loc să cerem consecvent servicii mai bune în sistem, eventual ajutându-l să crească, dar și solicitând ce e al nostru, anume notare corectă, feedback pe care să se poată construi, atitudine corectă a școlii și profesorilor față de copii șamd, faptul că alegem calea simplă a finanțării di propriul portofel a unui sistem în care noi decidem ce e mai important pentru copil, cum și ce trebuie el să învețe nu face decât să încurajeze un sistem care va canibaliza și va cangrena Sistemul care, suntem cu toții de acord aici, e la un pas de colaps. Moral, înainte de toate, dar și fizic.
Și noi nu facem decât să ma săpăm, cu fiecare „nu mă interesează ce fac alții, eu să-mi salvez copilul”, la temelia sistemului. Și, mai grav, nu facem decât să adâncim inechitățile și așa inimaginabil de mari în sistem.
Nu ne place ideea de stat paralel. Dar în educație l-am construit și-l întreținem. Și producem, fără să ne dăm seama, aceiași monștri pe care statul din titlu pesemene i-a produs.