Pe 11 februarie a avut loc, la
București, prima consultare din seria de dezbateri pe tema proiectului noilor planuri
cadru pentru liceu. Și-au exprimat opiniile elevi, profesori, directori,
părinți, societatea civilă, mediul de business și – desigur – persoanele din
minister care au prezentat contextul și impactul noilor planuri cadru. Acestea
au ca pilon central reducerea rolului trunchiului comun în ultimii ani de liceu
și creșterea autonomiei școlilor în dezvoltarea arhitecturii curriculare.
Sala de clasa. Sursa: arhiva Adevarul
Din nefericire, lipsa culturii
dezbaterii din România s-a văzut foarte repede. Fiecare a venit să își prezinte
punctul de vedere și cam atât. Am mari îndoieli că au plecat prea multe persoane cu noi
perspective din discuția de acolo. Stând în spate, nu era greu să vezi cum
jumătate din sală era pe telefoane. Atunci când au vorbit primii elevi, s-a
auzit aproape imediat o rumoare. Nivelul de atenție a scăzut. Sau, poate, a
crescut cel al contestării.
În rest, dezbaterea nu a fost
surprinzătoare. Cele mai multe intervenții au fost previzibile: dorința de a
avea cât mai multe ore din materia X sau Y. Au fost menționate materii precum
latina și – mai ales – istoria. Mai mult, spre final, a început să apară o
acuzație mai mult sau mai puțin subtilă: noile planuri-cadru erau
”nepatriotice”. Ideea de patriotism, în contextul acestor dezbateri, e una
amuzantă. Aparent, a avea mai multe ore de istorie e lucrul „patriotic” de
făcut în educație. Nu atât posibilitatea de a le avea, cât existența lor
într-un trunchi comun definit de la „centru”. Poate și pentru că într-o
societate lipsită de încredere, teza automată este că orice lucru nereglementat
de la centru va ieși prost. Oportunitatea de a introduce noi discipline de
istorie economică, socială sau locală relevante pentru contextul fiecărei școli
a fost arareori menționată.
Personal, ador istoria. Am participat
și la etapa națională a Olimpiadei de istorie, în clasa a IX-a. În gimnaziu,
rupeam ușa bibliotecii pentru a citi cât mai multe cărți, iar de ziua mea preferam
o carte de istorie în locul hainelor (nici acum nu mă îmbrac prea stilat). Nu
știu dacă am asociat vreodată istoria cu ideea de patriotism, dar mereu mi-a
plăcut ca materie. Dar nu îmi fac iluzii cu privire la importanța ei (în forma în care era predată acum vreo două decenii) în viața
mea de după absolvirea liceului.
Un sentiment acut că ceva
nepatriotic se întâmplă cu educația din România l-am avut abia după terminarea liceului. Am început să călătoresc, am studiat în străinătate și am interacționat cu
absolvenții altor sisteme de învățământ preuniversitar. Aproape imediat, mi s-a părut frapantă diferența dintre ce știam
eu și ce știau colegii mei din alte țări. M-am trezit că nu știam să dezbat, să structurez o prezentare convingătoare, nu
știam cum să îmi gestionez economiile și mă simțeam efectiv „pe lângă” în multe
contexte practice. Chiar și când vorbeam de istorie, mi-am dat repede seama că
învățasem aproape exclusiv istoria politică a României și a Europei. Cei din Marea Britanie,
de exemplu, vedeau istoria din prisma transformărilor economice și sociale. Și făceau rapid paralele cu prezentul.
Pentru mine, un sistem de
educație care lasă absolvenții mult mai puțin pregătiți pentru a da piept
vieții decât o fac cele din Singapore, Elveția sau chiar Polonia nu este unul
realmente patriotic. Nu este patriotic pentru că nu îi oferă vreun avantaj
absolventului său în fața celor din alte țări europene (ca să nu vorbim de
Asia). Nu este patriotic pentru că nu își derivă mândria din a ajuta elevul să
se facă remarcat. Nu este patriotic pentru că din cele 48 de state cu economii
dezvoltate (”high income”) carea au luat parte la PISA 2018, doar 4 aveau rezultate mai slabe
decât România. Dintre ele, două erau petromonarhii și unul paradis fiscal. O
realitate care numai mândrie patriotică nu îmi inspiră.
Ca să închei, aș spune că o
educație care nu maximizează oportunitățile elevilor după absolvire sau care limitează
potențialul de dezvoltare al României nu este deloc una patriotică. Ea trebuie
schimbată, și trebuie schimbată urgent. Istoria nu are răbdare cu cei care, în
loc să inoveze, stau și se holbează la o variantă trunchiată și limitată a
propriului trecut. În mod ironic, aproape nici unul dintre marii patrioți pe
care îi studiem la istorie nu s-a făcut remarcat prin dorința de a menține un
status quo păgubos.