Azi e Ziua Educației și mă tot gândesc ce să-i spun copilului meu că înseamnă educația, dincolo de ceea ce te învață școala. Să-i spun că înseamnă să vorbească frumos, să-i respecte pe ceilalți, să nu creadă toate prostiile pe care le vede pe internet, să citească înainte să aibă păreri și să nu confunde libertatea cu dreptul de a face orice îi trece prin cap? I-am spus. De sute de ori. Ca orice mamă care are impresia că, dacă repetă suficient niște lucruri, ele se fixează acolo și copilul pleacă în viață echipat corespunzător. Numai că, în ultima vreme, mă uit la lumea în care îl trimit după ce termin eu de ținut lecția și mi se cam taie elanul.
Pentru că lumea în care încercăm noi să ne educăm copiii e aceeași în care niște adulți proiectează obscenități la petreceri cu ștaif, în care artiști urmăriți de adolescenți urinează pe scenă, în care TikTok-ul e locul din care oameni în toată firea își iau nu doar divertismentul, ci și adevărurile despre lume. După care ne uităm la copiii noștri și întrebăm, foarte preocupați: „Dar ce se întâmplă cu generația asta?”. Eu cred că ne uităm în direcția greșită. O să dau doar câteva exemple recente, care mie îmi arată că problema e la noi, nu la copiii noștri.
Petrecerea Antenei 1. Pe adulți de ce nu-i mai scoate nimeni la tablă?
Zilele trecute, la petrecerea anuală a Antenei 1, organizată la Domeniul Știrbey, pe niște ecrane a apărut fotografia directorului general al Antena Group, însoțită de un mesaj obscen la adresa ProTV. Atât de obscen încât nu-l pot reproduce, dar găsești toate detaliile aici. Erau acolo sute de oameni, angajați, reprezentanți ai agențiilor de publicitate, clienți și parteneri de business. Antena Group a confirmat incidentul, l-a numit „o glumă foarte neinspirată” și a anunțat că angajatul responsabil a fost sancționat.
Când am citit știrea, primul meu gând n-a fost nici despre Antena 1, nici despre ProTV. M-am gândit la noi, părinții, la cât de ușor ne iese acel „Vorbește frumos!” când copilul scapă ceva ce nu ne convine. La „Nu jigni!”, „Nu râde de altul!”, „Nu contează că nu-ți place de el, îl respecți!”. Știm lecția atât de bine, încât o putem preda și treziți din somn. După care copilul iese din casă și intră în lumea noastră și acolo lucrurile devin ceva mai complicate.
Nu spun că episodul acesta definește o televiziune. Ar fi absurd. Dar mi se pare că spune ceva despre felul în care privim educația: o verificăm cu lupa la copii și devenim brusc mult mai îngăduitori când vine vorba despre noi. La ei ne uităm cum salută, dacă spun „mulțumesc”, cum se adresează profesorului, ce cuvinte folosesc. Pe adulți nu-i mai scoate nimeni la tablă. Au terminat școala, au meserie, rate, funcții și copii de crescut. Se presupune că au trecut clasa. Nu sunt deloc convinsă când văd ce se întâmplă într-o ogradă atât de mare.
„Ce muzică ascultă copiii ăștia?” Pe aia pe care noi le-o punem pe tavă
La două zile după povestea asta, trapperul Ian a fost filmat urinând pe scenă, în timpul unui concert susținut împreună cu Azteca. Imaginile au ajuns pe rețelele sociale, iar la eveniment aveau acces și minori. Și aici știu deja refrenul, pentru că îl aud de ani întregi: „Uite ce ascultă copiii din ziua de azi!”. Da. Ascultă și asta. Și noi am ascultat destule lucruri despre care părinții noștri credeau că ne vor duce direct pe calea pierzaniei. N-am de gând să mă transform acum în tanti aia care dă ochii peste cap la trap și le recomandă adolescenților niște Mozart ca să-i salveze. Dar am o problemă cu ipocrizia noastră.
Copiii ăștia n-au construit industria din jurul lor. Nu ei organizează concertele, nu ei fac contractele, nu ei monetizează milioanele de vizualizări și nici nu ei decid cine devine vedetă. Nu ei sunt cei care ar trebui să interzică accesul artiștilor care cântă despre droguri și obscenități la Balurile Bobocilor. Noi, adulții, construim mare parte din lumea asta, o vindem foarte bine, scoatem bani din ea și, după aceea, intrăm pe Facebook să ne minunăm de rezultatul final: „Ce generație vine din urmă!” Păi asta vine. Pe unde să vină alta mai bună?
Un adolescent nu crește într-un borcan pe care îl ținem în frigider și îl deschidem doar când îl trimitem la școală. Vede foarte bine ce apreciem și, mai ales, ce recompensăm. Eu pot să-i vorbesc până răgușesc despre bun-simț, dar dacă el vede că mârlănia aduce bani, faimă și milioane de vizualizări, informația asta ajunge la el fără să-i țină nimeni lecție. Și s-ar putea să se fixeze mai bine.
Mă sperie ușurința cu care adulți în toată firea înghit informația falsă
Ultimii ani mi-au dat o senzație pe care n-am avut-o înainte. Am văzut oameni în toată firea absolut convinși de lucruri pe care nu le puteau explica, informații false trecând din telefon în telefon până când numărul celor care le distribuiau devenea argument că trebuie să fie adevărate, teorii conspiraționiste înghițite fără apă și filmulețe de câteva zeci de secunde care au ajuns să cântărească mai greu decât orice sursă verificabilă.
Am văzut și discursuri cu accente extremiste sau mistice împachetate frumos, livrate pe rețele sociale și primite de oameni ca mari revelații. N-am de gând să spun că omul care crede altceva decât mine este needucat. Ar fi foarte simplu și foarte comod. Și nici n-aș împărți țara în deștepți și proști, dar mă sperie ușurința cu care adulții înghit informația falsă. Și cu toate astea, școala asistă pasiv la tot acest spectacol. Nimeni nu-i învață pe copiii de acum și adulții de mâine cum și unde să caute adevărul într-o mare de minciuni. „De unde știi? Unde ai citit? Cine spune? Cine confirmă? E o informație sau o părere? Omul ăla de pe TikTok care vorbește atât de sigur pe el de unde știe? De ce îl crezi?”. Mie și asta mi se pare educație. Și, în vremurile astea, una dintre formele ei cele mai importante.
Nu îi educăm prin ceea ce le spunem, ci prin ceea ce facem
Asta cred că ne scapă cel mai des. Noi folosim „educat” aproape ca sinonim pentru „școlit”, deși viața ne oferă zilnic suficiente dovezi că nu sunt deloc același lucru. Poți să ai facultate și să-l umilești pe chelner pentru că ți-a adus cafeaua târziu. Poți să ai doctorat și să nu fii în stare să spui „am greșit”. Poți să ai biblioteci întregi în casă și să fii mârlan. Și poți să ai copilul cu 10 pe linie, în timp ce el învață de la tine că regulile sunt pentru fraieri.
Profesorul îi vorbește despre toleranță, iar acasă ne aude făcând mișto de cineva pentru că e gras, sărac, are o dizabilitate, vorbește prost sau votează altfel decât noi. Îi spunem să nu mintă și apoi, când sună telefonul, îi șoptim: „Spune că nu sunt acasă”. Îi cerem să respecte profesorii și seara îi facem proști pe grupul părinților. După care, dacă puștiul minte, vorbește urât sau nu respectă pe cineva, suntem șocați. Cred că ne supraestimăm teribil capacitatea de a-i educa prin ceea ce le spunem și o subestimăm pe cea de a-i educa prin ceea ce facem. Copiii văd și țin minte.
Eu nu cred că „generația asta” e pierdută. Pierduți suntem noi, cei care o „educăm”
Expresia asta mă scoate din sărite: „Generația asta e pierdută.” Serios? Cine a pierdut-o? Noi le-am pus internetul întreg în palmă înainte să apucăm să-l înțelegem noi înșine. Le-am dat acces la o lume întreagă și apoi ne-am mirat că lumea a intrat peste ei. Azi, de Ziua Educației, eu n-aș certa copiii. Nu lor le-aș spune să citească mai mult, să lase telefonul, să vorbească frumos, să învețe, să respecte și să nu creadă toate tâmpeniile de pe internet. Azi m-aș uita puțin la noi: la părinți, profesori, politicieni, jurnaliști, artiști. La influencerii pe care tot noi îi facem mari. La adulții care își pun periodic mâinile în cap și ne întrebăm ce se întâmplă cu „generația asta”.
Am știut dintotdeauna că educația copilului meu nu începe când intră el pe poarta școlii și nu se termină când sună de ieșire. Se întâmplă și când deschid eu gura. Când conduc. Când mă enervez și scot perle pe gură. Când vorbesc despre un om pe care nu-l suport. Când distribui ceva fără să verific. Când râd la o mârlănie. Când tac deși văd că cineva este umilit. Când îi cer copilului meu un lucru pe care eu nu sunt în stare să-l fac. Copiii noștri nu cresc doar din ce le spunem să facă, ci cresc uitându-se la noi. Iar azi, de Ziua Educației, am o întrebare pentru voi: Ce naiba se întâmplă cu generația noastră, a adulților care educă generația ce va să vină?