În fiecare an, după afișarea rezultatelor la Evaluarea Națională, școlile sunt ierarhizate în funcție de mediile obținute de elevi, iar cele din fruntea clasamentelor sunt considerate exemple de performanță. Maria Ștefania Manea, profesoară de Limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Capitală, spune însă că aceste topuri spun doar o parte din poveste. În opinia sa, ele nu reflectă doar munca elevilor și a profesorilor, ci și diferențele de resurse dintre familii, accesul la meditații și faptul că sistemul măsoară nota finală, nu progresul fiecărui copil. Publicăm, cu acordul autoarei, opinia ei, preluată de pe pagina de Facebook.
A apărut, din nou, topul școlilor cu cele mai bune rezultate la Evaluarea Națională. Din nou, aplauze, etichete de „școli de elită” și clasamente. Din nou, aceeași iluzie.În România, măsurăm exclusiv nota de la final. Nu ne uităm niciodată la progres. Nu ne pasă cum un copil a fost ajutat să urce de la nota 5 la nota 7. Ne interesează doar media finală, gata livrată. Și uite așa, începem să dezbatem aceleași teze false: stat versus privat. „Aaa, dar privații au resurse, noi nu avem!”. Să fim sinceri: privatul nu are mereu mai multe resurse financiare decât statul (ba chiar concurența statului este adesea neloială, și pot argumenta asta o zi întreagă).
Adevărul este mult mai dur. Și e timpul să-l spunem pe nume. Ce au în comun TOATE școlile din vârful ierarhiei, fie ele de stat sau private? Răspunsul e simplu și doare: BANII. Banii mulți investiți de părinți în educație și în meditații/pregătiri suplimentare. Cine spune altceva minte de îngheață apele.
La acele școli „de top” se strâng, de fapt, părinți cu aceeași potență financiară și aceleași valori. Părinți care pompează resurse masive. Sunt și eu unul dintre ei. Sunt un părinte care investește de la grădiniță în copii, în dezvoltarea lor, în educație nonformală și în competențele viitorului. Norocul familiei mele că avem de unde. Dar copiii României extinse NU sunt copiii din acele școli de top.
Vă mai aduceți aminte de vremurile când studiul individual, în bibliotecă, voința oarbă și autodisciplina depășeau neajunsurile materiale? Când puteai să „reușești în viață” doar pentru că învățai pe brânci, indiferent de unde veneai?
Astăzi, asta e aproape imposibil. Toate studiile internaționale (inclusiv datele PISA) o spun clar: în România, rezultatele la învățare sunt direct proporționale cu statutul socio-economic al familiei. Dacă te naști într-un mediu defavorizat, ești condamnat la eșec Competiția nu mai este despre inteligență, ci despre resursele pe care le investești în inteligență.
Părinții cu bani își salvează copiii. Dar ce face statul pentru ceilalți? Pentru copiii fără resurse? Programe remediale? Au fost. S-au pompat bani europeni, iar progresul a fost microscopic, aproape nesemnificativ. Ce ar trebui, ar putea să facă STATUL ROMÂN, concret, chiar de mâine?
Dacă vrem să nu mai pierdem generații întregi de copii deștepți, dar săraci, statul trebuie să treacă de la „proiecte pe hârtie” la măsuri radicale:
1. Finanțarea per elev ajustată în funcție de vulnerabilitate (echitate, nu egalitate). O școală dintr-un sat defavorizat sau dintr-un cartier periferic trebuie să primească de 3-4 ori mai mulți bani per elev decât o școală centrală, dintr-un oraș mare. Banii trebuie să meargă acolo unde lipsesc resursele de acasă. Dar să se urmărească progresul investiției. Teoretic, multe dintre programele de intervenție asta au făcut. Practic, banii au fost aruncați degeaba, copiii aceia nu au avut parte de profesori buni, dedicați, de intervenție constanta, continuă.
2. Școală pe bune de la 8:00 la 16:00 (masă caldă + afterschool generalizat). Copiii din mediile vulnerabile au nevoie de un mediu sigur unde să își facă temele și să primească ajutor pedagogic calificat, pentru a nu mai depinde de „meditațiile” plătite de părinți. Nu mai glumiți cu programele Școala după Școală. Doamne, ce scurgere de bani fără eficientă reală acolo. Tema la matematică făcută cu profesorul de religie, preponderent supraveghere, nici măcar nonformal de calitate.
3. Voucher de dezvoltare și pachete de stimulare pentru profesori de top în mediul rural. Profesorii excelenți trebuie plătiți regește (cu sporuri masive, locuințe sau facilități) ca să meargă să predea acolo unde este cea mai mare nevoie de ei, nu doar în liceele de elită.
4. Schimbarea matricelor de evaluare (măsurarea PROGRESULUI, nu a statusului). Ministerul ar trebui să premieze și să finanțeze școlile care reușesc să ridice copiii de la nota 4 la nota 7, nu doar pe cele care colectează copiii de nota 9 și îi scot de nota 10.
Sărbătorim topurile din București, Cluj sau Iași, în timp ce jumătate de țară rămâne în urmă, analfabetă funcțional și fără nicio șansă reală la viitor. Educația nu mai este ascensorul social de altădată. A devenit cel mai mare generator de inechitate. Și dacă nu schimbăm asta acum, nota de plată o vom plăti cu toții, ca societate, peste câțiva ani.
Voi ce credeți? Mai are vreo șansă reală un copil de la sat, fără meditații, să se bată de la egal la egal cu copiii din „școlile de top”?
P.S: dezbaterile pe școlile din topul clasamentului sunt chestiune de finețe, de filtru, de capricii. Durerile sunt mari în alte părți…