„Eu n-am înțeles niciodată de ce omenirea asta a refuzat jumătate din mințile ei. Ce a câștigat?”
A fost întrebarea care a traversat întreaga conferință „A gândi cu mintea proprie. Despre dreptul femeilor de a-și fi cap”, susținută în Aula Academiei Române, de prof. univ. Mihaela Miroiu, membră a Academiei Europaea și inițiatoarea studiilor feministe și a studiilor de gen din România.
Pornind de la o analiză a patriarhatului intelectual, Mihaela Miroiu a urmărit, dintr-o perspectivă filosofică și politologică, lungul drum al femeilor către dreptul de a învăța, de a gândi și de a decide cu propria minte.
Însă, dincolo de incursiunile istorice și de reflecțiile filosofice, cele mai provocatoare concluzii au venit din prezent. Pentru că, spre finalul conferinței, discursul despre excludere, educație și recunoaștere s-a întâlnit cu o serie de cifre care spun o poveste surprinzătoare despre România de astăzi.
Lunga istorie a excluderii
Cum arată o societate care își ține jumătate dintre minți pe margine?
Pentru a răspunde, Mihaela Miroiu s-a întors mult în timp. Nu pentru a reconstitui istoria feminismului, ci pentru a înțelege cum a fost posibil ca femeile să fie excluse, vreme de secole, din spațiul cunoașterii.
În centrul acestei istorii se află ceea ce profesoara numește „patriarhat intelectual” – convingerea că femeile nu își pot fi propriul cap. Cu alte cuvinte, că nu sunt îndreptățite să decidă singure ce să facă cu viața lor, ce să învețe, ce să gândească sau ce rol să ocupe în societate.
Argumentele s-au schimbat de-a lungul timpului. Uneori au fost religioase, alteori filosofice sau prezentate drept științifice. Concluzia a rămas însă aceeași: femeile au fost asociate cu natura, cu reproducerea și cu spațiul domestic, în timp ce creația intelectuală, cercetarea, decizia și autoritatea au fost rezervate aproape exclusiv bărbaților.
Pentru a ilustra această idee, Mihaela Miroiu a apelat la o imagine surprinzătoare, chiar din preistoria românească. La intrarea în Muzeul Național de Istorie se află cele două statuete celebre ale culturii Hamangia. Una este cunoscută drept „Gânditorul”. Cealaltă poartă numele simplu de „Femeia”.
O denumire pe care Mihaela Miroiu o folosește ca punct de plecare pentru o reflecție asupra felului în care au fost distribuite rolurile simbolice de-a lungul istoriei. Una gândește. Cealaltă este definită prin simpla apartenență la un sex.
Hipatia din Alexandria, ucisă pentru influența sa intelectuală, și Juana Inés de la Cruz, obligată să renunțe la cărți și la cercetare, sunt doar două dintre exemplele invocate de Mihaela Miroiu pentru a arăta costul acestei excluderi.
Româncele care au contestat regulile
Conferința a coborât apoi și în istoria românească. Mihaela Miroiu a readus în atenție disputa dintre Sofia Nădejde și Titu Maiorescu, care susținea în 1882 că femeile ar avea capacități intelectuale inferioare deoarece au creierul mai mic. Răspunsul Sofiei Nădejde a rămas celebru: dacă mărimea creierului ar determina inteligența, hipopotamul ar fi mai inteligent decât omul.
O altă figură evocată a fost Calypso Botez. Mihaela Miroiu a remarcat că una dintre metaforele folosite de aceasta în 1919 seamănă surprinzător de mult cu ceea ce astăzi numim „plafon de sticlă”. Femeile, spunea Calypso Botez, sunt asemenea unor copaci plantați într-un vas prea mic: pot crește, dar numai în limitele impuse de societate.
Patru generații
Istoria aceasta poate părea îndepărtată. Dar una dintre cele mai puternice demonstrații ale schimbării despre care vorbește Mihaela Miroiu încape în povestea unei singure familii.
„Fac parte din ceea ce se cheamă urmașa româncelor medii”, a spus profesoara în timpul conferinței.
Străbunica sa era analfabetă, la fel ca majoritatea femeilor din generația ei. Bunica a avut acces la patru clase. Mama a terminat liceul. Generația ei a fost prima care a beneficiat de acces egal la învățământul mixt și la învățământul superior.
Patru generații. De atât a fost nevoie pentru ca drumul unei familii să ducă de la analfabetism la catedra universitară.
Povestea familiei Mihaelei Miroiu reflectă însă, în multe privințe, însăși evoluția societății românești și a accesului femeilor la educație.
În 1865, de exemplu, doar câteva sute de fete urmau școala. În 1930, femeile reprezentau încă minoritatea celor care știau carte. Abia a doua jumătate a secolului XX a făcut posibil accesul pe scară largă la educație. Dar efectele urmau să se vadă abia după câteva decenii. Pentru că, dacă generațiile care au beneficiat pentru prima dată de acces egal la școală și universitate au intrat în viața profesională în anii ’70 și ’80, consacrarea lor academică, științifică sau profesională nu putea veni decât mult mai târziu.
Majoritare în amfiteatre
Astăzi, una dintre cele mai clare dovezi ale acestei transformări se vede în statisticile învățământului superior. În anul universitar 2022–2023, femeile reprezentau 59,4% dintre studenții din România, potrivit datelor prezentate de Mihaela Miroiu. Erau majoritare la toate nivelurile de studii: 58% la licență, 61% la masterat și 56% la doctorat.
Privite astăzi, aceste cifre pot părea firești. În contextul istoric descris în prima parte a conferinței însă, semnificația lor depășește simpla statistică. Timp de secole, femeilor li s-a spus că nu sunt suficient de raționale pentru a participa la marile proiecte intelectuale ale societății. Astăzi, tocmai ele sunt majoritare în universități.
„Lăsate să învețe, uite până unde au ajuns!”, a remarcat Mihaela Miroiu.
Pentru profesoară, aceste date reprezintă una dintre cele mai puternice dovezi că presupusa inferioritate intelectuală a femeilor nu a fost niciodată o realitate, ci o construcție culturală susținută prin limitarea accesului la educație.
În același timp, cifrele indică și un alt fenomen: scăderea constantă a prezenței bărbaților în învățământul superior. Un dezechilibru care, în opinia Mihaelei Miroiu, merită să devină subiect de reflecție și de politică publică.
Și totuși, miza principală a analizei sale nu se află aici. Pentru că accesul la educație și recunoașterea valorii nu evoluează întotdeauna în același ritm. Iar acest lucru devine vizibil imediat ce privim dincolo de porțile universităților.
Minoritare în academii
Dacă universitățile spun povestea accesului, instituțiile care consacră excelența spun povestea recunoașterii. Iar aici ritmul schimbării este mult mai lent.
Un exemplu este chiar Academia Română, instituția în care Mihaela Miroiu și-a susținut conferința. Datele prezentate arată că între 1866 și 1946 ponderea femeilor între membrii activi ai Academiei a fost practic inexistentă. În perioada comunistă, aceasta a depășit cu greu 1%. După 1990, prezența femeilor începe să crească, însă mult mai lent decât ar sugera evoluția educației din ultimele decenii.
Diferențele devin și mai vizibile atunci când sunt privite pe domenii. Cele mai multe femei se regăsesc în științele vieții – biologie, medicină, biochimie –, precum și în filologie sau chimie. În schimb, există secții în care prezența lor este simbolică sau chiar inexistentă. Matematica, fizica, științele tehnice, tehnologia informației continuă să fie dominate aproape exclusiv de bărbați.
Pentru Mihaela Miroiu, aceste diferențe nu reprezintă o dovadă a unor limite intelectuale, ci mai degrabă un semnal că drumul de la acces la consacrare este mult mai lung decât cel către educație. O generație poate câștiga dreptul de a intra în universitate. Dar între acces și consacrare se pot scurge încă unul sau două decenii.
Fenomenul nu este specific României. În întreaga istorie a Premiului Nobel, a explicat prof. Miroiu, femeile reprezintă doar 6,8% dintre laureați. Abia după anul 2000 proporția începe să crească într-un ritm vizibil. Este un semn că schimbarea există, dar și că instituțiile consacrării funcționează după o logică diferită de cea a universităților. Ele sunt, prin natura lor, conservatoare.
Ce a câștigat?
„Eu n-am înțeles niciodată de ce omenirea asta a refuzat jumătate din mințile ei. Ce a câștigat?”.
După aproape două ore de argumente istorice, exemple și statistici, răspunsul pare evident. Timp de secole, femeilor li s-a spus că nu sunt suficient de raționale pentru a participa la marile proiecte intelectuale ale societății. Astăzi, ele sunt majoritare în universități. Nu toate au ajuns încă în academii, în galeriile consacrării sau pe lista laureaților Nobel. Dar simpla existență a acestui decalaj spune ceva important: problema nu a fost niciodată lipsa de inteligență. Problema a fost accesul la șansa de a o folosi.
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 308, iunie 2026.