I-am lăsat la poarta liceului și am uitat de ei… Dragă părinte de licean, dacă acest mesaj a ajuns pe ecranul tău, te rog, oprește-te două minute. Citește-l nu doar cu ochii.
Sunt profesor într-un colegiu național de elită. Unul dintre acele licee din top, unde se intră doar cu medii de la 9.50 în sus. Teoretic, aici sunt „copiii perfecți”. Practic, an de an, asist neputincioasă la același fenomen dureros: nu toți cei care intră reușesc să și rămână.
În clipa aceasta, din cele două clase de-a IX-a la care predau, cel puțin 10 elevi urmează să se transfere. Unde? La licee mult mai slabe, mult sub potențialul lor. O să spunem că de vină e șablonul Evaluării Naționale, care a umflat notele. Este și el. Dar nici pe departe pe prima poziție. Adevărul este mult mai crud: incepe cu câteva absențe „inocente” în primul semestru. Continuă cu goluri uriașe în materie. Se termină cu neputința copleșitoare de a mai recupera decalajul și cu abandonul emoțional. Și, atunci, te întreb direct, ca de la părinte la părinte: de ce îi lăsăm singuri exact când au cea mai mare nevoie de noi? Vina este împărțită. Este a școlii, care adesea nu are instrumentele necesare consilierii la timp. Dar este, într-o măsură uriașă, și a ta, dragă părinte.
„Nu e vina nimănui, doamna. Doar a mea”
Astăzi i-am întrebat în clasă, simplu, fără reproș: „La voi acasă se mai uită cineva, măcar din curiozitate, prin caiete? Să vadă ce mai scrieți, ce mai gândiți?” Au început să râdă. Un râs amar, de copii lăsați în derivă…Pe una dintre eleve, o fată isteață, care urmează să se transfere, am întrebat-o unde pleacă. Mi-a răspuns cu lacrimi în ochi, strângându-și mâinile: „La un liceu foarte slab, doamna… Abia dacă o să trec clasa aici, media mea va fi mică de tot.” „Dar ce s-a întâmplat cu tine anul acesta?”, am insistat. „Nu știu nici eu… Am chiulit mult. Nu e vina nimănui, doamna. E doar a mea. Și acum e prea târziu.”
Nu, nu este prea târziu! Dar adolescenții României au nevoie de părinți prezenți, nu doar de sponsori. În goana noastră după joburi, după facturi, după siguranța zilei de mâine, realizăm o greșeală impardonabila: îi trântim la un liceu bun în clasa a IX-a, bifăm o reușită și apoi uităm de existența lor. Credem că sunt mari, că se descurcă. Nu se descurcă. Se pierd. În spatele aerului lor de rebeli sau de independenți, se ascund copii speriați de volumul de muncă, de presiune, de eșec, incapabili să își organizeze timpul, invatarea, rutinele, viața…
Dacă ești părinte, te implor: astăzi, mâine, ajuns acasă, nu întreba doar „Ce notă ai luat?”, Întreabă-l: „Cum te simți? Cum a fost azi la școală? Arată-mi și mie ce ai mai scris.” Implică-te înainte ca golul din caietul lor să devină un gol în viitorul lor. Încă nu e târziu. Dar ceasul ticăie…
Maria Ștefania Manea este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” și are peste 15 ani de experiență în domeniul educației. Alte articole scrise de ea: