Recent, cineva care voia să se angajeze într-o școală internațională pe un rol similar cu al meu m-a întrebat foarte sincer: „Dar tu ce faci toată ziua la job?”
Întrebarea m-a făcut să mă întorc puțin în timp. La mine, cea care acum aproape 10 ani intra în educație după o carieră în media și care nu avea absolut nicio idee ce presupune de fapt lumea asta.
Credeam că admiterea într-o școală e ceva simplu. Administrativ. Dosare, acte, niște formulare și gata.
Credeam și că evenimentele dintr-o școală sunt serbările pe care mi le aminteam eu din copilărie, poate un târg de comunitate și un club de carte din când în când.
Mi-a luat foarte puțin să înțeleg cât de tare mă înșelam.
Astăzi, după ani în care spun sincer că am absorbit tot ce am putut despre educație, despre oameni, despre copii și familii, pot spune că mi se confirmă exact ceea ce le spunem zilnic elevilor noștri: învățarea nu trebuie să se oprească niciodată.
Pentru că rolul din admitere nu este doar despre admitere, e comunicare, e marketing, e strategie, e vânzare, e uneori aproape psihoterapie, și nu glumesc. Capacitatea de a asculta un părinte ajuns la capătul răbdării sau al neputinței în încercarea de a-și ajuta copilul nu e puțin lucru. Și nici ceva ce poți face „conform procedurii”.
În timp, am învățat că un om bun în admitere trebuie să poată sta și la masa leadershipului. Să înțeleagă strategia școlii. Să facă prognoze. Să citească piața și comportamentele părinților. Să înțeleagă nu doar ce caută oamenii, ci și ce se află cu adevărat în spatele căutărilor lor. Unde caută? Cum descriu ceea ce caută? Și mai ales cum traduci propoziția: „Vreau pentru copilul meu doar să fie fericit.”
Pentru că, de cele mai multe ori, în spatele acestei propoziții stau de fapt multe alte lucruri. Vreau să reușească. Să aibă încredere în el. Să îi crească mintea odată cu el. Să fie un om bun. Să aibă prieteni. Să vorbească fluent trei limbi. Să își urmeze pasiunile. Să fie, dacă se poate…primul. Și da, dacă mai e și fericit, atunci e perfect.
Sunt și eu părinte, așa că nu privesc toate lucrurile astea de la distanță. Le simt și le trăiesc. Poate tocmai de aceea am învățat să ascult cu adevărat și, uneori, să îi și ghidez pe părinții care ajung în întâlnirile de admitere.
Am învățat asta stând printre profesioniști extraordinari în educație și absorbind zilnic know-how de la ei. Și este fascinant momentul în care începi să înțelegi ce fac cu adevărat profesorii buni. Cum modelează ei, în timp, viitori oameni mari. Dar asta e o altă poveste.
În ultima vreme însă, pălăria pe care o port cel mai des la școală este cea de leadership strategic. Asta înseamnă să armonizezi planurile pe termen lung, care uneori riscă să devină prea abstracte sau prea îndepărtate, cu operaționalul intens al fiecărei zile. E un schimb permanent între „faza lungă” și „faza scurtă”, exact ca la drum lung, când inevitabil te mai prinde și înserarea și ajustezi constant luminile ca să poți vedea bine și aproape, și departe. E mult project management, dar și puțin foresight. Pentru că dacă rămâi prea mult cu ochii în drum, uiți să te mai uiți și la orizont.
Revenind însă la noul meu coleg de breaslă care voia să știe ce mai fac la birou: pe lângă sute de întâlniri pe an cu părinți noi și vechi, cu profesori, lideri și colaboratori, coordonez și zona de comunicare și experiență. Asta înseamnă evenimente, multe.
Zeci de evenimente mari și mici care compun viața unei comunități într-o școală internațională. Pentru că învățarea trebuie să devină vizibilă. Nu doar ca să fie expusă, ci ca să fie înțeleasă. Ca părintele să poată însoți copilul în călătoria lui prin cunoaștere. În primul rând prin prezență.
Iar în spatele unui eveniment există enorm de multă logistică, creativitate și căutare de sens. De experiență. De estetică. De emoție.
Apoi există comunicarea: strategică, internă, externă, de criză, de comunitate, individuală. Foarte multă comunicare, de toate felurile.
Și toate acestea se întâmplă simultan.
Dar scopul textului ăstuia nu este să sperie pe cineva. Dimpotrivă. Este doar să aștern un drum pe care eu nu mi l-am imaginat niciodată când lucram în media și pentru care, sincer, nu m-a pregătit nicio fișă de post.
Și dacă mă uit acum înapoi la tot parcursul ăsta, cred că dintre toate skillurile pe care încercăm să le punem în „ghiozdanul de viață” al unui copil, pentru mine cel mai important rămâne adaptabilitatea.
Eu o traduc așa: Să poți face bine ceva nou, folosind tot ce ai învățat înainte, chiar dacă cele două lucruri nu seamănă deloc între ele.
Poate că aici stă și una dintre marile lecții profesionale ale vremurilor noastre. Nu în specializările perfecte și nici în traseele impecabil liniare, ci în capacitatea de a învăța continuu, de a schimba roluri, perspective și instrumente fără să îți pierzi sensul.
Așa că, mult succes, dragă nou coleg de breaslă! Vei reuși. Dacă te vei adapta.
Articol semnat de Raluca Tarcea, Director of Experience & Strategic Development, Avenor College