foto: Profimedia
Educația. Un cuvânt. O idee. O faptă. Poate chiar mai mult de atât, o decizie. Educația a fost întotdeauna o mare forță, mult mai puternică decât orice armă de foc. E impresionant să ne gândim că din sânul educației pleacă toate: societatea, evoluția, supraviețuirea.
În timp, sociologi, filozofi, antropologi, psihologi au încercat să dezbată îndelung această idee a formării și dezvoltării umane prin prisma influențelor pe care personalitatea și temperamentul le manifestă. Astfel, ajungem la triada mediu-ereditate-educație. Oare cât din fiecare să reprezinte proporțiile construcției personalității umane? Genetica te va convinge prin procesele sale robuste și nemiloase că ce e trecut în ADN are cea mai mare putere de decizie. Alții vor spune că mediul ar conta mai mult, unii vor pune accent pe acțiunea demnă și nobilă de a educa.
În genere, educația vine să folosească mijloacele biologice și dimensiunile mediului de dezvoltare ca să șlefuiască esența. Nu-i altceva decât un șmirghel fin, dar extrem de scump.
În decursul istoriei, societatea a căutat cu interes să se cizeleze, să avanseze în cunoaștere, să deprindă apogeul transformării umane. Și mare parte din cum au reușit să facă asta se datorează, fără doar și poate, educației și formatorilor, învățătorilor și profesorilor.
Dewey (1916) spunea despre această entitate valoroasă a creșterii prin cunoaștere că reprezintă „procesul de reconstrucție continuă a experienței, care îi permite individului să crească și să se dezvolte”. Și dacă ne referim la educație ca la o experiență, totul capătă valențe mult mai actuale, apropiate de permisiunea greșelii în favoarea dobândirii solide a unor deprinderi.
Freire (1970) o numea drept un proces de conștientizare și eliberare prin dialog și reflecție critică asupra realității. Și da, a te educa înseamnă, înainte de toate, a fi conștient de scopul și finalitățile întregului demers.
Realitatea din jur capătă sens pe măsură ce ne educăm corpul și mintea să înțeleagă, să caute, să compare, analizeze, compune și recompune situații, concepte, noțiuni.
Cel care vine cu o definiție amplă, mult mai veridică în tabloul de secol XXI, este Piaget (1970), cel care introduce autonomia ca bază a întregului proces de educare. El susținea că „formarea unor indivizi capabili de autonomie intelectuală și morală, nu doar repetarea a ceea ce alte generații au făcut” e cea mai bună variantă la care poate ajunge un om.
Dacă vorbim de astăzi, tehnologia și avansul virtual au adus un aport deosebit în eficientizarea accesului la educație și culturalizare. Dintr-o dată, informația se află la îndemâna oricui, iar singurul efort pe care orice persoană e nevoită să îl mai facă este să filtreze, să extragă și să pună totul într-un amestec omogen, propice lustruirii personalității.
Așadar, educația se modernizează, nu rămâne blocată în timp, se strecoară printre secole, milenii, ajunge să își restructureze poziția și obiectivele, păstrându-și mereu esența.
* Dewey, J. (1916). Democracy and education. Macmillan.
* Freire, P. (1970). Pedagogy of the oppressed. Continuum.
* Piaget, J. (1972). The psychology of the child. Basic Books.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp