Copiii nu mai știu să țină creionul în mână. Sau, mai exact, nu mai pot. Nu pentru că nu vor, nu pentru că sunt „leneși” și nici pentru că „nu le place să deseneze”. Ci pentru că, spun tot mai mulți educatori și terapeuți, nu mai au forța și coordonarea necesare pentru acest gest aparent banal. În spatele unui creion ținut în pumn – sau abandonat după câteva minute – nu e doar o „fază de vârstă”. Este, din ce în ce mai des, un semn că ceva s-a schimbat în felul în care copiii cresc și își folosesc mâinile. Iar această schimbare începe mult mai devreme decât ne-am aștepta.
„Nu-mi place să colorez. De fapt, mi-e greu”
Dintr-un articol publicat de Parents, aflăm povestea unei mame care a realizat destul de târziu că problema nu era lipsa talentului sau a interesului, ci lipsa forței necesare. Fiica ei, aflată la grădiniță, evita constant desenul, ținea creionul în pumn și renunța rapid pentru că o durea mâna.
„Am crezut că doar nu îi plac activitățile creative”, povestește mama. „Până când educatoarea ne-a spus că trebuie să lucrăm la forța degetelor”. După ce au introdus activități simple – plastilină, jocuri de îndemânare, manipularea obiectelor mici – lucrurile s-au schimbat vizibil. Nu doar că a început să țină creionul diferit, dar a început să îi placă să deseneze. Schimbarea nu a fost despre talent sau motivație, ci despre capacitate. Când mâna a devenit mai puternică, când mișcarea și gestul nu au mai fost chinuitoare, a apărut și interesul.
Nu e un caz izolat. Din contră
Ceea ce pare, la prima vedere, o dificultate individuală, este, de fapt un fenomen tot mai vizibil în grădinițe și școli. În articolul din Parents citat anterior, Kirsten Horton, directoarea unei școli din Carolina de Nord (SUA), vorbește chiar despre aceste abilități motorii pe care le urmărește în evaluările pentru intrarea la grădiniță și ciclul primar. „Peste jumătate dintre copii ajung la această vârstă fără o priză funcțională a creionului” și obosesc rapid atunci când trebuie să coloreze sau să scrie.
Aceeași publicație o citează și pe Laura Robinson, profesor de educație specială cu aproape 30 de ani de experiență, care explică faptul că mulți copii de vârstă preșcolară folosesc încă „priza în pumn” sau și că mulți copii țin creionul cu patru degete. Specialiștii spun că dezvoltarea unei „prize mature” apare, de regulă, între 4 și 6 ani și că, dacă până la această vârstă copilul nu reușește să țină corect pixul sau creionul, va fi mai dificil de corectat după vârsta de 5 ani.
De ce tot mai mulți copii se chinuie cu lucruri simple
Nu este doar o impresie a părinților sau a profesorilor. Un sondaj realizat în SUA pe un eșantion național de aproximativ 1.500 de cadre didactice arată că majoritatea profesorilor din ciclul preșcolar și primar spun că abilități de bază (precum folosirea foarfecii, a creionului sau chiar manipularea unor obiecte simple) sunt mai dificile pentru copii decât erau în urmă cu câțiva ani. Diferența nu este una subtilă, ci suficient de vizibilă încât să fie remarcată constant în clasă.
Aceleași date arată că nu este vorba doar despre motricitate fină. Profesorii spun că aceiași copii care „se luptă” cu creionul sau foarfeca au dificultăți și în alte zone esențiale: ascultarea instrucțiunilor, cooperarea sau răbdarea. Aproape o treime dintre părinți (28%) spun, la rândul lor, că cei mici au probleme cu abilități sociale de bază, cum ar fi relaționarea sau împărțirea jucăriilor cu ceilalți. Practic, dificultatea de a ține un creion nu vine singură, ci face parte dintr-un tablou mai larg de întârzieri în dezvoltare.
Într-o analiză publicată de National Geographic, cercetătorii atrag atenția că acest declin al motricității fine este legat de schimbările din copilăria modernă: mai puțin timp petrecut în jocuri care implică mâinile și mai mult timp în fața ecranelor. Copiii ajung să „exerseze” mișcări repetitive simple pe ecran (tap, swipe), în locul celor care dezvoltă forță, coordonare și precizie. Iar efectul se vede exact în aceste gesturi mici, dar esențiale: ținutul unui creion, tăiatul cu foarfeca, înșiratul unei mărgele.
Nu doar scrisul de mână va fi afectat
Problema nu rămâne la nivelul unei prize „ciudate” a creionului. În clasă, profesorii văd consecințele imediat: copii care obosesc după câteva minute, care își schimbă constant poziția mâinii sau care evită complet scrisul și desenul pentru că devin activități frustrante. Articolul din Parents descrie foarte concret aceste situații. Suzanne Steele, una dintre educatoarele citate în articol, spune că unii copii țin creionul strâns în pumn, alții îl prind cu patru degete sau îl țin cu degetul mare ascuns dedesubt, într-o poziție instabilă. „În ultimii ani, am început să văd și copii care țin creionul în poziție orizontală, ca și cum ar derula pe un iPad sau pe o tabletă cu creionul”, explică aceasta.
Pentru acești copii, scrisul nu este un gest automat, ci un efort fizic real. Își consumă energia încercând să controleze creionul, nu să formeze literele. De aici apare oboseala rapidă, pierderea răbdării și, în timp, evitarea activităților care implică scrisul.
Pe termen lung, efectele pot avea un impact negativ asupra copiilor. Aceștia pot resimți disconfort sau chiar durere în mână, pot simți că scrisul e greu de controlat și se pot lupta cu frustrarea că „nimic nu iese cum trebuie”. Iar asta se răsfrânge nu doar asupra scrisului de mână, ci și asupra învățării în general, pentru că scrisul este legat de dezvoltarea limbajului, a memoriei și a capacității de a procesa informația.
Învățarea fără presiune
Partea bună este că aceste abilități se pot educa. Inclusiv prin joacă. Atât părinții, cât și educatorii, îi pot provoca pe copii să modeleze plastilină, să înșire mărgele, să decupeze hârtie etc. Aceste activități dezvoltă forța și coordonarea de care copiii au nevoie pentru scris. Nu ca exercițiu formal, ci ca rutină zilnică, aproape invizibilă, în care mâinile sunt „puse la treabă” constant. Și nu doar ca să atingă ecranul tabletei sau al telefonului! Dacă cei mici întâmpină dificultăți, uneori e nevoie de mici ajustări ale „mediului de lucru”. Poate e nevoie de creioane mai scurte ca să poată fi ținute mai bine, sau poate le place mai mult să deseneze pe suprafețe verticale, de exemplu. Repetiția, exercițiul constant sunt de bază!
În același timp, specialiștii avertizează că nu orice „priză diferită” trebuie corectată. Pentru unii copii, din motive anatomice, o variantă alternativă de a ține creionul în mână poate fi mai confortabilă. Acestea sunt, însă excepții. Scopul final al unui demers de îndreptare a modului în care copilul ține creionul este funcționalitatea. El trebuie să ajungă să poată scrie corect, lizibil, fără durere și să mânuiască încrezător instrumentul de scris.