„Stai lângă o biserică, ai un metru de croitorie la tine, iar afară e soare. Cum calculezi cât de înaltă e turla bisericii?”

La începutul lunii februarie, UNICEF a lansat un raport privind literația științifică, realizat în parteneriat cu Ministerul Educației, care arată cum înțeleg elevii din clasele I-XII știința și cum reușesc să aplice în viața de zi cu zi teoria învățată la școală. Vestea bună este că elevii din învățământul primar au înregistrat rezultate satisfăcătoare, ceea ce înseamnă că înțeleg noțiuni științifice vârstei lor și reușesc să-și explice, cu ajutorul lor, lumea din jur. Vestea proastă este că, pe măsură ce cresc, știința devine pentru elevi o nebuloasă, cele mai slabe rezultate înregistrându-se la nivelul liceului. Un sfert dintre tineri au un nivel de înțelegere considerat „la risc”: nu pricep și nici nu pot utiliza concepte științifice de bază în viața de zi cu zi.

Literația științifică măsurată în această cercetare nu ține de performanța academică, nici de parcurgerea materiei din programă, ci de competențe care îi ajută în viață pe copii și adulți. Fără acestea, vremurile pe care le trăim, marcate de evoluții științifice și tehnologice rapide, nu pot fi înțelese: explicațiile științifice nu au sens, iar gândirea critică și cea bazată pe dovezi nu se pot dezvolta. De aici, până la a interpreta greșit informații cu caracter științific și a lua decizii periculoase privind sănătatea sau utilizarea tehnologiei mai e un singur pas.

Am stat de vorbă cu Dragoș Iliescu, profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București, coordonatorul acestui raport, pentru a înțelege care sunt semnalele de alarmă, ce fracturi logice se petrec la nivel de gimnaziu și liceu, care sunt elevii care se află în zona de risc a analfabetismului funcțional și ce pot face acasă părinții pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă știința.

Totul Despre Mame: Raportul acesta arată că un sfert dintre elevi nu înțeleg și nu pot utiliza concepte științifice. Mai mult, la una dintre întrebări, mulți au răspuns că nu au încredere în oamenii de știință. Nu pot să nu fac legătura cu ceea ce se întâmplă acum în societate: au înflorit teoriile conspirației, iar explicațiile științifice sunt respinse sau ignorate. Putem spune că tendința aceasta în rândul elevilor vine și din atitudinea oamenilor mari?

Prof. Dragoș Iliescu: Raportul nostru nu a măsurat înțelegerea științifică în ceea ce-i privește pe adulți, ci pe cea a copiilor și adolescenților. E adevărat, unii au deja 18 ani. Dar intuiția personală îmi spune că lucrurile nu stau diferit în rândul populației adulte. Mai mult, studiul nostru arată că există o legătură directă între literația științifică a copiilor și climatul din casă. Cu alte cuvinte, au o literație științifică mai ridicată copiii din familiile în care există cărți, se vorbește despre ele, în care știința e privită ca fiind importantă, în care părinții încurajează știința și discută cu copiii lor despre ce se întâmplă la școală sau în societate legat de știință.

Potrivit raportului, doar 43% dintre elevi ating un nivel considerat funcțional. Ce înseamnă, concret, asta?

În manifestarea oricărei competențe vorbim de diverse niveluri: poate fi nivel de excelență, nivel foarte bun, nivel bun, nivel acceptabil, nivel inacceptabil și nefuncțional. Un nivel funcțional presupune că ai suficiente competențe încât să te poți descurca în societate. Adică înțelegi cum funcționează cele mai multe lucruri care te înconjoară și poți să accesezi servicii pe care societatea ți le pune la dispoziție. De exemplu: poți să dai un telefon, să cumperi o pâine, să comanzi mâncare, poți să te urci într-un taxi etc. Funcționalitate minimală arată că te descurci în societate la nivel minimal. Dacă nu, ești un pericol pentru tine și pentru alții. Și avem fel de fel de exemple de genul acesta: oameni care nu înțeleg că dacă trag benzină din rezervor și o înghit, se vor îmbolnăvi.

O treime dintre elevi se află, conform raportului, în zona de risc. Ce înseamnă asta, concret?

În cazul celor din zona de risc, unele competențe ale copilului sunt peste nivelul funcțional, dar există și altele sub nivelul funcțional. Există riscul ca, fără implicare suficientă a școlii și a părinților, ei să migreze mai degrabă în partea de jos.

Cum ar trebui să interpretăm datele acestea în raport cu programa școlară, disciplinele studiate, modul în care se predă la clasă?

Studiile de genul acesta nu sunt curriculare. Acest studiu, fără să pretindă că e la nivelul studiului PISA, e similar, în sensul în care nu e curricular. Cu alte cuvinte, noi nu testăm în mod direct direct materia care se predă la școală, dar evident că toți itemii de la o clasă se raportează la cunoștințele pe care ar trebui să le aibă elevii din acea clasă. Ceea ce am măsurat noi este mai degrabă gândirea științifică, iar aceasta nu se dezvoltă ca parte a unei anumite bucăți din curriculum. Adică nu poți să spui că dezvolți gândire științifică când înveți chimia sau fizica sau biologia, ci, cumva, din toate la un loc.

Ce ne arată studiile internaționale este că țările care predau știința integrat sau un pic mai integrat (noi o predăm teribil de compartimentat – ora de fizică e de fizică, ora de chimie e strict chimie) au cele mai mari punctaje la astfel de testări. Predare integrată înseamnă că atunci când discuți fotosinteza la biologie înveți și componenta de chimie. Excelează din acest punct de vedere Finlanda și Estonia.

Deci elevii români nu știu să facă diverse corelații pentru că nu sunt învățați în școală să le facă?

Haideți să vă dau niște exemple! Un item extrem de simplu: dacă ceri unui un elev să calculeze 3 minus -6, o să-ți spună că e 9. Dar dacă îi dai o problemă de genul ăsta: „În această dimineață, în Bacău erau 3 grade Celsius și în Brașov -6. Care e diferența de temperatură dintre Bacău și Brașov?”, nu poate spune că diferența e de 9 grade Celsius. Sau spui: „Uite, așa arată un Rover care se trimite pe Lună! Uite atât e de mare! Îți arăt o poză, îți spun câte kilograme cântărește el pe Pământ și apoi te întreb: pe Lună va fi mai greu sau mai ușor? Și copiii nu pot să-ți dea un răspuns și să-l explice.

Deși, într-un fel, ei au studiat asta.

Au studiat asta. Dar trebuie să înțeleagă și să explice: ce e cu forța gravitației, cum vine, de unde vine, că masa va fi aceeași… Deci sunt lucruri pe care le-au studiat, dar aici nu e vorba de recunoașterea informației, ci de capacitatea de a raționa coerent într-un context neobișnuit. Lor le e mult mai ușor atunci când sunt testați pe curriculum. Dar problemele de viață reală sunt de cele mai multe ori lucruri la care n-ai fost expus la școală. Vă mai dau un alt exemplu, care vine din matematică. N-a fost parte din studiul acesta, ci din unul făcut anterior, dar e același principiu în spate. „Aceasta este amprenta bucătăriei tale, îți dau o schiță, și zic 3 mp/2 mp. Vrei să pui gresie pe jos și o cutie de gresie are opt bucăți de 20 cm X 20 cm. Câte cutii de gresie trebuie să cumperi?”. Dacă le dau problema asta pusă în formulă, sunt capabili să rezolve. Dar dacă le-o dau așa cum am exprimat-o eu aici, le e greu.

la fel, într-un al studiu anterior am avut următorul item: „Vrei să afli cât de înaltă este turla acestei biserici. Este soare afară și ai un metru de croitorie la tine. Spune-mi cum ai aborda, dacă tu știi cât de înalt ești, e soare și poți să măsori umbra ta și pe cea a turlei”. Și e foarte simplu, că e regula de trei simplă: măsor umbra mea stând lângă biserică, măsor umbra turlei bisericii și fac raportul dintre înălțimea mea – umbra mea, înălțimea bisericii-umbra bisericii. E foarte simplu. Dar trebuie să ai capacitatea de a raționa. Dacă le-aș fi dat, pe caiet, o problemă cu regula de trei simplă, ar fi știut să o rezolve.

Care sunt cauzele pentru care elevii eșuează la astfel de raționamente?

Rezultatele acestea nu ne surprind. Ele converg cu ce ne arată studiile PISA și TIMSS, nu de ieri – de azi, ci de foarte mulți ani. Noi avem o tradiție în a face astfel de evaluări de aproape 10 ani și aproape în fiecare an mai venim cu un raport național, ori pe literație lingvistică, ori pe literație matematică, ori pe literație digitală. Deci astfel de rapoarte s-au mai oferit publicului din România și decidenților. Știm că stăm rău.

Principala cauză nu ține de faptul că nu avem atât de mulți elevi care să fie foarte buni. Sistemul de educație din România generează talent și competență de vârf. În același timp, ce ne trage în jos este numărul imens de copii care sunt complet lăsați în urmă. Datele noastre arată că sunt foarte mulți copii, cel puțin în literația științifică, extrem de buni, care trec de zona de funcționalitate, sunt în cea de excelență. Dar sunt extrem de mulți copii care sunt în zona de nefuncționalitate, și asta vine din de multe ori din abandonul școlar, din lipsa de preocupare față de școală, a lor și a familiilor lor.

Una din concluziile pe care studiul nostru o extrage și pe care vreau s-o spun foarte răspicat este că e o așteptare nerezonabilă ca școala să rezolve toate aceste probleme fără nicio implicare a părinților. Nu ne putem aștepta, ca părinți, să ducem copilul la școală, acolo să se petreacă un soi de magie, iar când îl aducem acasă el să știe tot. Ce ne arată aceste studii e că cei mai importanți creditori nu sunt lucrurile pe care le ai la școală, ci cele pe care le ai în familie, cel puțin pentru literația științifică.

Și atunci ce să facem noi, ca părinți, ca să știe copilul, când crește și ajunge la casa lui, câtă gresie să cumpere când își renovează bucătăria?

Discutăm cu el despre școală, îl ajutăm la teme dacă e nevoie, dar mai mult decât asta îi transmitem încredere că poate să înțeleagă fenomene complexe. Îi explicăm fenomene complexe. Felul în care vorbim cu ei contează foarte mult. Când întreabă: „De ce există norii?”, nu răspundem cu „pentru că așa sunt ei” sau „pentru că i-a făcut Dumnezeu”. Nici măcar cu „Ei există ca să ne dea ploaie”. Le explicăm cum ajung ei să existe. „Uite ce se întâmplă, uite cum e aburul, uite cum e apa care se evaporă… Când le explici fenomenul științific, le transmiți încredere în oamenii de știință. Că societatea noastră, civilizația în care trăim e datorată oamenilor de știință și inginerilor care aplică știința în viața de zi cu zi. Obscurantismul, aderența la astrologie, numerologie și alte năzbâtii de genul ăsta știrbește încrederea în știință.

Mulți dintre părinții care au capacitatea de a explica aceste lucruri copiilor lor sunt furați cumva de viață, sunt oboșiți, epuizați, fără timp. Sunt studii care ne arată că, în România, părinții vorbesc foarte puțin cu copiii lor despre școală sau despre subiecte legate de școală.

Sigur că școala poate fi mai bună decât atât și e normal să ne dorim să fie dotată cu laboratoare, să aibă profesori mai implicați. Dar cred că locul în care noi suntem corijenți la momentul ăsta este implicarea familiei în școală. Și nu sponsorizând meditații, ci vorbind direct cu copiii și întrebându-ne: înainte să aștept să facă școala ceva pentru copilul meu, pot eu să fac ceva pentru el?

Și, în afară de a vorbi cu el, a-i explica, ce pot eu, ca părinte, să mai fac acasă?

Observăm un lucru. Nu doar în România, ci în toată lumea modernă. Nu suntem foarte confortabili cu știința, nu o înțelegem foarte bine, n-avem foarte multă încredere în ea. Ne uităm la TV, în ziare, pe Facebook și vedem că ea nu e prezentă. Aproape că nu există televiziune fără emisiune de horoscop în fiecare dimineață, dar arătați-mi o televiziune care are emisiuni de știință, cu informație pe înțelesul copiilor, care să fie oferită în așa fel încât să devină adictivă pentru ei, să le placă, să jubileze. Cum făceam noi când vedeam, când eram mici, emisiunea Cosmos a lui Carl Sagan. Era atât de bine filmată, atât de bine explicate informațiile, încât copiii înțelegeau și prindeau drag de știință.

Programe și cursuri de genul acesta le recomand părinților să caute. Să-i ducă pe copii la Observatorul astronomic, la cursuri de robotică etc. Când copiilor le place ceva, absorb informația și depun efort să o înțeleagă.

Revenind la studiu, care sunt vârstele la care s-au înregistrat cele mai slabe rezultate și ce concluzii putem trage din asta?

La clasele primare avem scoruri mari, iar acest lucru îl arată și studii internaționale în care România este parte. Acolo stăm mult mai bine decât ne-am aștepta. Dacă toată educația din România ar sta așa cum stau copiii când ies din clasele primare, ar fi foarte bine. Însă ceva se rupe la gimnaziu, iar la liceu lucrurile devin de-a dreptul tragice.

Asta nu înseamnă că ei uită ceva. Ci că, raportându-ne la așteptările pe care le avem de la o anumită clasă sau vârstă, sunt mai mulți copii care nu ating acele așteptări la clasele mari decât la clasele mici.

Asta înseamnă că, practic baza e una bună. Adică e vorba de niște copii care pot, care sunt înzestrați. Și atunci ce se întâmplă cu ei?

Noi nu am investigat fenomenul. Când ai nevoie să vezi ce se întâmplă, ai nevoie de un studiu fenomenologic. Ce se întâmplă cu copilul acela care era peste medie când a terminat clasa a IV a, iar la finalul clasei a V-a e complet în altă parte?

Deci nu știm ce se întâmplă.

Nu, nu știm ce se întâmplă. Dar concluzia e consonantă cu ce arată și alte studii.

Dar putem să bănuim ceva?

Mi-e foarte greu să vă spun. Cred că unul dintre motivele pentru care stăm bine în învățământul primar e faptul că s-a introdus clasa pregătitoare obligatorie. A fost, probabil, cea mai de impact intervenție făcută în sistemul educațional din România. Simplul fapt că în loc de patru ani de școală primară faci cinci ani contează.

Un alt lucru care contează e că în clasele primare nu se absentează atât de mult ca în gimnaziu și liceu. E aproape imposibil ca elevul să chiulească fără ca învățătorul să ia măsuri, și la fel de greu e ca învățătorul să chiulească. Din gimnaziu, și apoi mai departe în liceu, lucrurile sunt tragice. Absenteismul este masiv în România. Din păcate, trebuie să spun că nu mă refer doar la elevi, ci și la profesori. Aceasta este o problemă despre care vorbesc foarte puțini. Am și eu copii în școală și știu cum nu se fac ore. Sunt profesori care nu vin în mod sistematic și copii care nu vin în mod sistematic. Și nimeni nu-i trage la răspundere. Pur și simplu se ajunge la situația în care faci mult mai puțină școală. Dacă măsurăm numărul real de ore petrecut la gimnaziu și la liceu în activități reale de învățare, lucrurile nu vor arăta bine.

Ce ne puteți spune despre diferențele între rezultatele fetelor și cele ale băieților?

Diferențele nu sunt semnificative, dar sunt ușor în favoarea fetelor. Și alte studii arată la fel. România e parte dintr-un număr relativ mic de țări în care fetele fac mai bine decât băieții, atât în literația științifică, cât și în matematică. Noi n-am măsurat acum matematica, dar știm din alte studii asta. Ne frapează, fiindcă stereotipul este cu totul altul, respectiv că fetele sunt mai bune la umanioare și băieții sunt mai buni la matematică și la știință. Dar nu e așa. Asta mă umple de optimist și de curaj. Dacă noi nu recrutăm acest rezervor de talente și nu le încurajăm pe fete să facă știință la cel mai înalt nivel, pierdem foarte mult.

Raportul integral, disponibil aici:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video