Anul
2025 va rămâne în istoria recentă a României nu ca un an al reformei, ci ca
unul al „mutilării” fundamentului societății: educația. Sub presiunea unor
deficite bugetare reale, dar transformate în apocalipsă bugetară în discursul
public, Guvernul a ales calea celei mai mici rezistențe, transformând
Ministerul Educației și Cercetării într-o anexă a Ministerului Finanțelor.
Așa-numita „Lege Bolojan” nu este un document reformator, ci un instrument de
tăiere a costurilor fără analiză, deghizat sub retorica eficientizării.
Principala
lovitură a fost aplicată chiar coloanei vertebrale a sistemului: profesorii.
Creșterea normei didactice de la 18 la 20 de ore nu reprezintă o optimizare, ci
o formă de exploatare a unei resurse umane deja epuizate. Într-o perioadă în
care criza de personal didactic devine cronică, decizia de a elimina mii de
cadre didactice din sistem este un act de auto-sabotaj. Guvernul pare să ignore
un adevăr elementar: într-o țară în care profesia didactică meseria de profesor
este constant subfinanțată și devalorizată social, creșterea volumului de muncă
în paralel cu reducerea sprijinului instituțional nu va duce la „echilibru
bugetar”, ci la un exod masiv al specialiștilor către sectorul privat sau către
străinătate.
Efectele
s-au resimțit imediat. Reducerea burselor pentru elevi și studenți a lovit
exact în acele categorii vulnerabile care depindeau de acest sprijin pentru
a-și continua studiile. În loc să fie un motor al echității, educația
românească a devenit, prin aceste măsuri, un mecanism de excludere.
Tentativa
ministrului Daniel David de a modera impulsurile de austeritate ale prim-ministrului
Ilie Bolojan a scos la iveală o realitate dură: educația nu are o voce reală la
masa deciziilor strategice. Deși au existat cereri repetate de a renunța la aceste
măsuri care au revoltat comunitatea din educație, decidenții de la Palatul
Victoria le-au tratat drept simple inconveniente birocratice.
Eforturile
ministeriale au fost, în cel mai bun caz, tardive. Absența unei analize de
impact realizate de specialiști înainte de implementarea acestor schimbări
trădează un dispreț profund față de fundamentarea științifică a politicilor
publice. Așa-zisa reforma a devenit o politică adoptată pe persoană fizică, o
improvizație cinică care a ignorat vocile Consiliului Elevilor și ale federațiilor
studențești, ale sindicatelor și ale experților din educație. Această abordare
de sus în jos nu a făcut decât să accentueze neîncrederea în instituții și să
perpetueze un climat de haos.
În
timp ce discursul guvernamental se concentrează pe cifre contabile, realitatea
educațională este descrisă de cifrele dezastruoase ale raportului OECD – Education at a Glance 2025.
România se află într-o situație de sub-instruire cronică. Elevii români
beneficiază de doar 6.000 de ore de instruire obligatorie în învățământul
primar și secundar inferior, situându-se cu 1.600 de ore sub media statelor
dezvoltate.
Acest
deficit de expunere la activități de formare se traduce, inevitabil, prin rate
record ale analfabetismului
funcțional. În loc să compenseze acest decalaj prin investiții în programe de
recuperare, inițiative de tipul „Școală după Școală”, sau să modernizeze curriculum-ul
școlar, Guvernul a ales să reducă și mai mult resursele. Este o contradicție
flagrantă: cerem performanță europeană, dar oferim condiții de subzistență.
Programul Național „Masă sănătoasă”, care ar fi putut reprezenta o plasă de
siguranță pentru copiii din medii defavorizate, a fost sabotat de
finanțarea inconsistentă,
devenind o promisiune goală.
Dacă
depășim nivelul de contabilitate de primărie mică și folosim teoria economică,
educația reprezintă o investiție rentabilă a statului. Într-o eră a inovării și
a tehnologiei, un sistem educațional slab echivalează cu o condamnare la
irelevanță economică. Investițiile în capitalul uman generează randamente
superioare oricărei alte forme de capital fizic. În România, însă, paradigma
este inversată: educația este tratată drept o povară bugetară care trebuie
tăiată la prima criză.
Costurile
acestei mentalități sunt uriașe. Rata abandonului școlar plasează România pe
ultimele locuri în Europa, cu consecințe directe asupra pieței muncii: scăderea
productivității, creșterea șomajului în rândul tinerilor și o dependență tot
mai mare de importul de forță de muncă calificată. Deficitul de specialiști din
prezent este rezultatul deciziilor de acum un deceniu; eșecurile de astăzi vor
fi crizele economice ale anului 2035.
Comparația
cu partenerii europeni devine dureroasă atunci când analizăm soluțiile
adoptate. Finlanda a redus abandonul școlar sub pragul de 10% nu prin tăieri,
ci prin ghidare educațională timpurie și suport personalizat. Suedia a investit
masiv în programe de mentorat, înțelegând că un copil lăsat în urmă este un
cost viitor pentru stat. Franța a ridicat vârsta școlarizării obligatorii,
legând educația de măsuri anti-sărăcie.
În
contrast, România se bazează pe proiecte fragmentate și finanțări europene
absorbite ineficient, fără o strategie de țară care să supraviețuiască unui
ciclu electoral. Digitalizarea absențelor, spre exemplu, este un pas mic, dar
care poate să contribuie la procesul de a transforma școala dintr-un spațiu al
supraviețuirii într-unul al dezvoltării.
O
analiză onestă a educației în 2025 nu poate ignora transformările profunde ale
societății tinerilor. Discursul public, adesea dominat de generații care invocă
„nostalgia disciplinei de altădată”, eșuează în a înțelege provocările actuale.
Tinerii de astăzi nu se confruntă doar cu dificultăți de învățare, ci cu o
criză sistemică determinată de noile tehnologii, de sănătatea mintală și
adicții.
Cifrele
sunt alarmante: aproape 80% dintre elevi și studenți manifestă comportamente de
dependență față de ecrane, iar consumul de substanțe (alcool, tutun, droguri)
în rândul minorilor a atins cote de alertă. Sănătatea mintală este în
continuare un subiect tabu sau tratat cu superficialitate de autorități. În
lipsa unor consilieri școlari și a unor centre de sprijin psihologic
accesibile, școala devine un mediu anxios, nu unul de siguranță. Mai mult,
avansul inteligenței artificiale și fenomenul deepfake aduc riscuri noi
de abuz online, pentru care sistemul nu are nicio barieră de protecție. Suntem
martorii unei adicții digitale colective, pe care statul o ignoră, deși
consecințele asupra sănătății publice vor fi catastrofale pe termen mediu.
Speranța
ca mandatul lui Ilie Bolojan la Ministerul Educației să fie unul scurt nu este
un atac la persoană, ci o necesitate de supraviețuire a sistemului. România are
nevoie de un lider care să rupă cercul vicios al „măsurilor contabile” și să
restabilească un parteneriat real cu profesorii, elevii, studenții și părinții.
Profesorii
nu trebuie să mai fie țapii ispășitori ai unui sistem subfinanțat. Statutul lor
social și material trebuie să reflecte importanța strategică a muncii lor.
Viitorul educației depinde de capacitatea noastră de a înțelege că școala nu
funcționează într-un vid; ea are nevoie de sprijinul întregii comunități și de
o finanțare care să depășească pragul de subzistență.
Anul 2025 a fost o lecție dură despre modul în care politicile de
austeritate pot pune în pericol viitorul unei națiuni. Dacă nu vom învăța din
acest eșec guvernamental, riscăm să devenim o societate divizată, incapabilă să
concureze într-o Europă digitală și inovatoare. Educația de calitate rămâne singura
cale spre prosperitate, iar orice compromis făcut în acest domeniu este, în
fapt, o renunțare la viitorul României.