Departe de platourile de televiziune și de polemicile zgomotoase din social media, dezbaterea despre educație ajunge uneori să fie formulată cel mai limpede de cei care lucrează zilnic în interiorul sistemului.
Una dintre aceste voci este cea a Mădălin Bunoiu, conferențiar universitar și prorector însărcinat cu Strategia Academică la Universitatea de Vest din Timișoara, care a relansat recent o întrebare incomodă, dar esențială: „Sunt prea mulți studenți în România?” Dezbaterea pare să renască sub forma unor reacții la un discurs tot mai frecvent, vehiculat fără date și fără context, potrivit căruia extinderea accesului la învățământul superior ar fi devenit o problemă în sine.
Privită prin această perspectivă, întrebarea nu vizează universitățile, ci modul în care statul român își definește propriile interese strategice.
Potrivit Institutul Național de Statistică, România avea în anul universitar 2024/2025 aproximativ 568.000 de studenți. Cifra poate părea mare în termeni absoluți, dar și irelevantă dacă este scoasă din context. Indicatorul esențial utilizat la nivel european nu este numărul brut de studenți, ci ponderea tinerilor cu studii superioare în populația tânără.
Iar aici România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Datele Eurostat arată că doar circa 22–23% dintre românii cu vârste între 25 și 34 de ani au absolvit studii superioare, față de o medie UE de peste 40%, în timp ce numeroase state occidentale depășesc pragul de 50%. Cu alte cuvinte, România nu suferă de „supraeducare”, ci de subeducare cronică.
Această realitate are efecte directe asupra economiei și societății. România se află, simultan, pe primele locuri în UE la ponderea tinerilor NEET – cei care nu sunt nici în educație, nici în muncă, nici în formare profesională. Aproape un tânăr din cinci, cu vârste între 15 și 29 de ani, se află în această situație. Nu „prea mulți studenți” apasă pe economie, ci prea mulți tineri fără calificări relevante, blocați în munci slab plătite sau aflați înafara pieței muncii.
Argumentul economic este greu de ignorat. Studii citate frecvent în dezbaterea publică arată că investiția în educație are unul dintre cele mai mari randamente sociale: fiecare leu investit se întoarce multiplicat în economie, prin productivitate mai mare, venituri fiscale crescute, costuri mai mici în sănătate și asistență socială. Țările cu un procent ridicat de absolvenți de studii superioare nu sunt doar mai bogate, ci și mai stabile instituțional și social.
De ce persistă, atunci, mitul „prea multor studenți”? Răspunsul ține de un reflex cultural și politic. Înainte de 1989, doar 5–8% dintr-o generație ajungea la facultate, într-un sistem elitist, rigid și profund inechitabil. Accesul limitat era confundat cu „calitatea”, iar excluderea – cu excelența. După 1990, democratizarea accesului la educație a fost adesea privită cu suspiciune, mai ales în lipsa unor politici publice coerente care să lege clar universitățile de nevoile statului și ale economiei.
Aici se află miza centrală a argumentului profesorului Bunoiu: nu universitățile produc prea mulți studenți, ci statul eșuează în a-și defini prioritățile. România se confruntă cu un deficit sever de profesori, mai ales în discipline-cheie precum fizica, matematica sau științele naturii, dar nu are un plan serios de atragere a absolvenților performanți în sistemul educațional. În lipsa unor politici de salarizare, carieră și prestigiu profesional, cei mai buni pleacă spre mediul privat sau în străinătate.
În acest context, discursul despre „prea mulți studenți” devine un paravan convenabil. El mută atenția de la problemele reale – subfinanțare, lipsa de strategie, incoerența politicilor educaționale – către o țintă falsă. România nu este victima unui exces de educație, ci a unei lipse de viziune.
Răspunsul la întrebarea lui Mădălin Bunoiu pare, așadar, de domeniul evidenței: nu, România nu are prea mulți studenți. Are prea puțini, distribuiți inegal, slab sprijiniți de politici publice și prea des transformați în țapi ispășitori pentru eșecurile statului. Într-o Europă a cunoașterii, problema României nu este că deschide prea larg porțile universităților, ci că nu știe ce să facă, strategic, cu ele odată deschise.