„Toți profită. Inclusiv statul român” 

Ce înseamnă să fii student în România? De cele mai multe ori, doar o glumă proastă

Universitățile sunt finanțate de la bugetul de stat în funcție de anumite criterii, însă cel mai important aspect îl reprezintă numărul de studenți înscriși. „Începând cu sfârșitul anilor ’90, facultățile și-au umflat din ce în ce mai mult numărul de studenți. Astfel, au ajuns de la câteva mii la câteva zeci de mii”, a precizat profesorul Cătălin Avramescu. „De exemplu, în 1985, la Facultatea de Filosofie din București erau scoase la concurs doar 25 de locuri. Acum, sunt aproape 200. Dar, să fim serioși, câți absolvenți de liceu din România vor astăzi să devină filosofi? Mult mai puțini, v-o garantez”. 

Pe același principiu funcționează aproape întregul sistem universitar din România. „Pentru că numărul de locuri este mare, concurența a scăzut dramatic. Și ce-au făcut, atunci, oamenii? Ca să se ocupe toate locurile sau cât mai multe, au eliminat examenul de admitere și au organizat înscrierile pe bază de dosar”. 

Profesorul explică pas cu pas circuitul închis al incompetenței din România spunând lucrurilor pe nume: „Practic, astăzi suntem obligați să acceptăm pe oricine. Dacă înainte erau admiși doar cei mai buni dintre cei mai buni, acum primim la grămadă pe toată lumea. Nu există absolvent de liceu suficient de slab pe care noi să nu-l primim. Ca să ținem în viață programele”.

Însă interesul universităților este să aibă scheme foarte umflate și în rândul profesorilor. „Dacă ai mulți studenți, ai și multe locuri în schema de profesori. Și dacă ai multe locuri în schemă, înseamnă că ai și un buget consistent. Și înseamnă că ai și posibilitatea de a face patronaj. De exemplu, eu, decanul Vasilescu, îl fac profesor sau conferențiar pe Popescu. Când ai bugete mari ai și posturi pe care poți să le folosești inclusiv în scop de influență”.

Profesorii, amenințați cu Comisia de anchetă: „Îi treci pe toți ca să nu ai probleme”

Însă morișca acestei fraude se învârte și în interiorul sistemului căci, odată înscriși, studenții sunt ajutați prin toate mijloacele să promoveze și să obțină la final o diplomă. Asta, deși mulți dintre ei ar merita să fie chiar exmatriculați, continuă profesorul Avramescu. „Pentru că unii nu dau pe la cursuri, alții nu vin la examene, alții nu-și iau examenele. Să luăm ca exemplu o grupă de 100 de persoane. La primul curs vin în jur de 90-95 dintre ei. La al doilea curs vin cam 60. La al treilea curs au rămas vreo 40. La sfârșitul anului, profesorul rămâne cu vreo 25-30 de studenți. Însă la examen se prezintă 100”. 

Culmea, aproape toți promovează cu brio. Motivul? Profesorii sunt obligați să-i treacă examenele, iar dacă n-o fac riscă să ajungă în Comisia de anchetă a facultății. „Am primit și o circulară în acest sens. Ni s-a precizat că nu trebuie să picăm mai mult de 30-40% dintre studenți. În caz contrar, ești tras la răspundere. Vă dați seama, cum nimeni nu vrea să se regăsească într-o astfel de situație, examenele, multe dintre ele, au devenit doar o formalitate”.

Pe lângă faptul că mulți studenți sunt ținuți artificial pe băncile facultăților, există în documentele universităților și studenți fictivi, pe care nimeni nu i-a șters din catastife. „Foarte mulți cer amânarea anului universitar. Depun o solicitare, invocă un motiv și nu-i mai vezi la față cu anii sau chiar deloc. Însă, ei figurează în continuare ca fiind studenți ai facultății respective“. Apoi, dintr-o dată, te trezești că vor să revină la școală. Li se echivalează examenele, creditele, iar ei își continuă studiile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. 

Mai este și categoria studenților care renunță cu totul la studii, însă facultățile nu aplică reglementările în vigoare și nu-i exmatriculează. Iar ei rămân ani și ani de zile în evidențe, deși vorbim doar despre niște nume și nu despre persoane.

Notele nu mai contează. „Aproape totul se reduce la numărul de credite”

Mai mult, sistemul în sine este în așa fel gândit încât studenții, chiar dacă pică examenele, sunt ajutați de așa numitele credite, pe care le obțin extrem de ușor, uneori doar pentru faptul că s-au înscris la un anumit curs. „În urmă cu 20-30 de ani, s-a pus problema ca diplomele românești să fie echivalate în străinătate. Și, cum universitățile din afară aveau sistemul acesta de credite, l-am adoptat și noi. Însă, spre deosebire de alte țări, în România aceste credite se obțin extrem de ușor, studenții umblă practic cu ele în buzunar. Notele, pe de altă parte, au ajuns să nu mai conteze aproape deloc”. 

Un student, continuă profesorul, dacă nu obține în anul respectiv un anumit număr de credite, el poate fi, în cele din urmă, exmatriculat. „Însă reglementările în acest sens sunt foarte laxe, cerințele pentru a obține aceste credite sunt minimale spre inexistente. De cele mai multe ori, acestea se câștigă automat, le primești oricum, fără să faci nimic”.

Cătălin Avramescu a venit cu un exemplu concret: nu contează dacă un student a luat nota trei la un examen, căci el are, din start, un anumit număr de credite care-l ajută să promoveze. „Așa că, de ce să-și mai bată capul să învețe? Însă, când intră în câmpul muncii, dacă intră, ce să facă țara asta cu el?” 

Viața de student în România: „Trai, neneacă!”

Acești pseudo-studenți ajung în anul terminal și-și depun cererea pentru înscrierea la examenul de licență. Însă, înainte, ei trebuie să-și dea restanțele acumulate pe tot parcursul anilor de studiu. 

„Și ce fac atunci? Bagă capul prin ușă la profesorii pe care i-au avut în anii trecuți, profesori pe care nu i-au văzut poate niciodată la față, despre care nu știu nimic, nici măcar ce materie predau, și cer să-și dea restanțele. Iar dascălii, de cele mai multe ori, îi trec, deși acești tineri nu știu nimic”.

Cauza răului este modul de evaluare a performanței studenților, o performanță care se cântărește în note și în credite. „Creditele se obțin, în primul rând, dacă ai prezență la curs. Însă profesorii, de multe ori, nu mai fac prezența, căci au în sală, câteodată, și 160 de oameni. 15 minute din curs numai asta ar trebui să fac: să strig catalogul”.

Profesorul recunoaște că într-un an a refuzat să ofere unui student creditele și a fost reclamat la decan. „Dacă refuzi să dai aceste punctaje, trebuie să faci niște lucruri atât de birocratice încât te ia durerea de cap. Sunt o serie de proceduri și nimeni nu vrea să se complice. Nu are sens”. 

Sistemul de credite academice s-a implementat în România ridicol, motiv pentru care mulți studenți se culcă pe-o ureche, lâncezesc ani de zile în facultate. „Este trai, neneacă!”

„Împăratul este gol, iar noi ne facem că nu vedem”

Și statul român are de câștigat de pe urma aceste cohorte de studenți fantomă, nu numai universitățile, a mai spus Cătălin Avramescu. „Statul român, încă de la sfârșitul anilor 90, a încercat să crească numărul de persoane cu studii superioare. Noi aveam pe atunci 8-9 studenți la mia de locuitori, în timp ce Finlanda avea 60% din populație cu diplomă. Am vrut și noi să fim ca celelalte state europene, dar ne-am impus un target halucinant, în jurul a 40%”.

Pentru că dacă lași să pătrundă în universități absolvenți de liceu slab pregătiți, degeaba încerci să-i înveți apoi filosofie, matematică sau fizică atomică. „Noi nu am făcut decât să urmărim să atingem această cifră și atât, dar este o cifră goală de conținut. Da, am reușit să avem mai mulți absolvenți, dar acele diplome ale lor sunt de carton, nu au nicio valoare, în spatele lor nu este nimic real. Sunt oferite doar ca să urcăm noi, ca și țară, o căsuță într-un tabel excel“.

Universitățile din România, mai slabe decât cele din lumea a treia

România a vrut, dintr-o dată, și prea mult și prea repede. „Și am ales calea cea mai simplă: să deschidem larg porțile universităților. Ce s-a întâmplat? Avem o mulțime de studenți fictivi, fantomă. Iar sistemul acesta în care noi avem mulți studenți pe hârtie, puțini în amfiteatre și încă și mai puțini care fac treabă, este un sistem care ne-a scufundat în toate clasamentele internaționale”.

Într-adevăr, potrivit Times Higher Education, ratingul Universității București, de exemplu, se află sub cel al Universității Makerere din Uganda. „Noi am reușit datorită acestor politici implementate eronat să ajungem, în ceea ce privește clasamentele mondiale, în zona țărilor din lumea a treia. Suntem chiar sub ele. Bangladeshul are trei universități mai bine clasate decât noi, la fel Cipru, Egipt, Ungaria, Polonia, etc.”.

Și iată cum în tot acest context, privind lucrurile din această perspectivă, să fii student în România pare doar o glumă proastă. „Împăratul este gol, noi știm lucrul acesta, dar ne facem că nu vedem”, a mai declarat profesorul Avramescu.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE