Într-o clasă obișnuită din România anului 2025, luminată cald, cu ghirlande din hârtie colorată, beteală, cu bradul verde împodobit într-un colț, iar deasupra tablei o stea mare din carton aurit, dirigintele își așază catalogul pe catedră. În fața lui, părinții aplecați peste bănci sau cocoțați pe scăunelele mici ale copiilor, se pregătesc să deschidă discuția care, an de an, se repetă în aproape toate școlile din țară. Mulți dintre ei au retrăit emoțiile copilăriei prin ochii propriilor copii, însă nu întotdeauna bucuria este reflexul principal.
– O să fie costume? Că anul trecut cine a avut costumul mai strălucitor a fost în primul rând.
– Trebuie să repetăm zilnic, altfel copiii nu-și învață replicile.
– Vrem momente individuale, să vedem fiecare copil.
– Dacă nu facem serbare, ce o să creadă lumea?
Se lasă o liniște ciudată. Un părinte ridică privirea și rostește:
– Dar serbarea e obligatorie?
Întrebarea aceasta, atât de firească, deschide de fapt o discuție mai amplă: serbările școlare sunt educație, sunt PR sau sunt presiune socială? Serbările nu sunt cerință curriculară, nu apar în programă și nu sunt criteriu de evaluare, însă cultura școlii a transformat acest obicei într-un standard colectiv: „se face”, „așa e normal”, „așa am crescut și noi”.
Pentru unii copii urcatul pe scenă înseamnă validare și emoție frumoasă și e minunat când este așa, însă pentru alții, conform teoriei stresului evaluativ (Zeidner, 2014), același eveniment poate activa anxietate, blocaj, evitare. Ca profesor am văzut ambele realități: copilul care radiază în fața publicului și copilul care își frământă mânecile bluzei în spatele cortinei, sperând să treacă mai repede.
María Montessori avertiza acum mai bine de un secol că „munca copilului îi aparține, nu este un spectacol pentru adult” (Montessori, 1912). Piaget și Vygotsky atrag atenția asupra ritmurilor diferite ale dezvoltării, scena nu măsoară cunoașterea, ci controlul emoției. Privind prin teoria inteligențelor multiple (Gardner, 1983), observăm că serbarea clasică valorizează doar două forme de exprimare, verbală și muzicală, ignorându-le pe celelalte, iar dintre toate vorbele mari pe care le rostim despre educație poate că ar merita să o reținem mai des pe aceasta: fiecare copil are o voce, dar nu toți o folosesc în același fel.
Copiii anului 2025 nu mai învață doar din manual și nu mai visează doar la ceea ce văd în jur, ei se conectează cu lumea, explorează culturi și orașe îndepărtate în câteva secunde, urmăresc proiecte NASA, creează conținut digital, pun întrebări despre climă, războaie, drepturi și viitor. Sunt curioși, digitali, ecologici și empatici. Pe acești copii îi invităm uneori să recite o poezie pe care nu au scris-o, într-o poveste pe care nu au gândit-o, cu emoții pe care nu le pot gestiona. Uneori îi învățăm să fie „în rând cu lumea”, deși tocmai autenticitatea lor este cea care merită aplauzele. Poate că a venit timpul să mutăm reflectorul de pe tradiția rigidă pe trăirea autentică, acolo unde sărbătoarea devine experiență, nu obligație, acolo unde există realmente învățarea.
Alternative care păstrează magia Crăciunului, dar respectă copilul:
– Ateliere părinte–copil – activități de creație și bricolaj în care copilul și adultul devin parteneri, exersând comunicarea, cooperarea și bucuria de a face împreună. În loc de roluri desenate în scenariu, apar conversații reale și amintiri autentice.
– Ora de povești în pijamale – lectură, dialog, imaginație într-un cadru intim. Copiii se simt în siguranță, curioși, mai atenți unii la alții decât la reacția publicului. De multe ori, cele mai bune întrebări apar când luminile sunt mici și emoția este liniștită.
– Expoziție de proiecte „Ce am învățat anul acesta” – elevii își prezintă munca, fie ea o machetă, o poveste, un desen sau un experiment, devenind autori și ghizi ai propriilor descoperiri. Mândria vine din proces, nu din replică.
– Campanii de generozitate – scrisori, donații, gesturi de solidaritate care cultivă empatia. Spiritul Crăciunului devine acțiune, nu doar decor.
– Karaoke de colinde – cântat împreună, fără ierarhii, fără temeri, doar cu bucuria momentului colectiv. Un copil sigur pe vocea lui și unul timid pot cânta în același timp fără să fie comparați.
– „Crăciun în Realitate Virtuală” – călătorie prin tradiții mondiale – explorare interactivă, cultură și curiozitate. Copiii înțeleg diversitatea, descoperă povești și tradiții din alte culturi și învață că lumea e mai mare decât clasa lor.
– „Serbarea sustenabilă” – proiect ecologic în loc de scenetă – elevii creează inițiative verzi, decorațiuni reciclate, documentează gesturi pentru planetă. Este o formă de sărbătoare care lasă ceva în urmă – nu ambalaje, ci conștiență.
Discuția despre serbări nu ține de renunțarea la celebrare, ci de regăsirea sensului. Copiii nu au nevoie de reflectoare, de roluri impuse, au nevoie de înțelegere, de experiențe trăite; nu au nevoie de aplauze pentru replici, ci de încurajare pentru întrebările lor și pentru curajul de a fi diferiți, dar bine ghidați. Adevărata întrebare rămâne: este serbarea pentru copil sau copilul pentru serbare? Spiritul Crăciunului înseamnă relație, generozitate, timp împreună și sens, familie, iar tradițiile pot evolua exact atunci când copilul este, cu adevărat plasat în centrul educației.
Poate că această discuție nici măcar nu este despre serbări, ci despre felul în care noi, adulții de astăzi, ne uităm la copilărie. Despre ritmul nostru alert și ritmul lor firesc. Despre așteptările puse pe umeri mici și despre bucuriile care ar trebui trăite cu seninătate, fără presiunea de a demonstra ceva. Poate că, dacă recunoaștem sincer, nu copiii au cerut lumini, costume și coregrafii, ci noi, cu dorurile noastre, cu nevoile noastre de reușită, de validare, de „a ieși bine”. Din experiențele mele la catedră și din întâlnirile cu părinți, am înțeles că în fața scenei se întâlnesc două lumi: copilul care aleargă spre lumini și copilul care ar prefera un colț liniștit. Ambele sunt valabile, ambele sunt firești și ambele merită respectate. Poate că adevărata serbare este aceea în care îl vedem pe copil așa cum este, nu așa cum arată o fotografie reușită.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp