Florentina Simin-Tituleac este învățătoare la Școala Gimnazială nr. 5 Săcele din județul Brașov, care deservește una dintre cele mai mari comunități compacte cu origini rome din sud-estul Europei. Acum nimeni nu mai vorbește romani și nici nu mai poartă vestimentația specifică romilor, dar a rămas o comunitate defavorizată, fără străzi asfaltate, apă curentă sau canalizare.
Primii doi ani petrecuți aici de învățătoare au fost parte din programul „Teach for Romania”. Apoi a ales să rămână la catedră și încearcă în continuare să-i aducă pe elevi la școală și să le arate și lumea de dincolo de comunitatea lor. În anul 2021, i s-a oferit Premiul MERITO și a primit distincția Meritul pentru Învățământ în Grad de Cavaler, din partea președintelui României, ca semn de apreciere pentru munca sa. Anul acesta școlar este învățătoare la clasa a II-a, dar se ocupă de numeroși elevi din comunitate, atât de învățământ primar, cât și de gimnaziu, implementând proiecte pentru a le dezvolta abilitățile pentru viață.
Cum ai ajuns să faci parte din acest proiect? Care sunt valorile pe care le promovează?
În anul 2021, când am primit Premiul MERITO, nu am participat doar la un moment festiv, ci am fost primită în inima unei comunități care își dorește să recredibilizeze meseria de profesor. Învățăm împreună să fim profesioniști în ceea ce facem, Proiectul MERITO ne asigură sesiuni de formare, cărți, iar apoi ducem către alți colegi din sistem idei și metode testate de noi care au dat roade.
Care a fost momentul în care ai realizat că meseria de profesor poate fi o forță de schimbare pentru o întreagă comunitate?
Nu am fost nici prima, nici ultima învățătoare din școala mea. Am câteva zeci de colegi și am avut de-a lungul timpului câteva sute. Eu, însă, am spus din prima zi: „Sunt învățătoare în Gârcini și mă mândresc cu asta!” Nu am stat să mă plâng, ci m-am apucat de treabă. Puteam oricând să plec, mi-am dat titularizarea, definitivatul, gradul II – iar în prezent mă pregătesc pentru gradul didactic I. Cred, însă, că trebuie să fii cea mai bună versiune a ta acolo unde ești!
Când am ajuns învățătoare, aveam noțiuni de pedagogie, psihologie, didactică – terminasem un liceu cu profil pedagogic. Dar nu știam (aproape) nimic despre cum să organizezi o strângere de fonduri, despre ce înseamnă să mergi cu 15 elevi la mare, despre cum să comunici cu părinții, despre cum se scriu proiecte. Am învățat aceste lucruri pentru că a fost nevoie de ele. Îmi place mereu să zic că aș fi putut învăța și să formez olimpici, dacă asta era nevoia elevilor mei.
În timp, am observat cum s-au schimbat percepțiile oamenilor din exterior. Școala noastră este mai des aleasă de cadre didactice la ședințele de repartizare, avem mai mulți profesori calificați, musafirii care ajung la noi cu diferite proiecte sau inițiative nu mai simt frică când trebuie să ne viziteze.
Dar eu nu cred că pot schimba singură o comunitate. Eu pot inspira 2-3 oameni, lucrez totuși cu o mică parte dintre ei. Dar văd cum se schimbă atitudinea lor, văd cum încep să creadă în copii.
Care a fost prima inițiativă prin care ai transpus în practică valorile MERITO?
Cred că mereu am avut inițiative care au coincis cu Proiectul MERITO, pentru că, de fapt, ei valorifică profesorii valoroși care produc schimbare în sălile de clasă și în comunitate. Sunt foarte mulți profesori care au aceeași viziune, dar nu au fost – încă – descoperiți. Anual, sunt premiați doar 10 profesori, iar în țară sunt mii.
Am organizat excursii, școli de vară, am adus invitați în sala de clasă, am adus sponsorizări de mobiliere, am organizat campanii de Crăciun și strângere de fonduri pentru rechizite, haine și am încălțat zeci de copii. Poate chiar sute… Și acum mai am ghetuțe în dulapul de la școală.
După primul meu an, i-am dus pe elevii mei de clasă pregătitoare la Zoo. Mergeau frumos, aliniați în rând și salutau toți adulții pe care îi zăreau: „Bună ziua!” Mi-au umplut inima de bucurie când i-am văzut ce frumos se comportă! Pe aceeași copii i-am dus la mare la final de clasa a IV-a. Am organizat o strângere de fonduri online (am o întreagă comunitate pe pagina de Facebook DOAMNA) și am mers trei zile în tabără, alături de soțul meu. Am fost întrebată mereu dacă nu mi-a fost frică și am răspuns mereu că nu. Știam cum „i-am crescut”, era suficient să spun un lucru o singură dată, mai fusesem înainte în zeci de excursii cu ei, inclusiv cu trenul la Muzeul „Antipa” din București. Ei puneau și strângeau masa, păstrau ordinea, se pregăteau la timp. Contează foarte mult să vadă toate aceste lucruri și la tine.
Ce ai făcut, cum s-au mobilizat oamenii, ce a urmat?
Cea mai grea inițiativă a fost campania „Fii și tu Moș Crăciun!”, când am strâns peste 900 de cadouri pentru copiii de grădiniță și de învățământ primar. Am sunat prieteni, am scris pe Facebook, am mobilizat colegii de cancelarie – una dintre colegele mele chiar și-a pus casa la dispoziție pentru câteva săptămâni, am stat cu sufletul la gură și am reușit. Am vorbit cu sute de oameni, am trimis mesaje și fotografii, am cules zâmbetele copiilor în Ajun de Crăciun. Și am făcut lucrul acesta doi ani la rând, atât de mult ne-a plăcut!
Poate pentru unii pare puțin, însă eu sunt învățătoare full-time, care în acești șapte ani și-a dat și gradele didactice, am avut inspecții, am făcut job-ul meu. Fac planificări, pregătesc activități, fac evaluări și trec note în catalog, ascult copiii și discut cu părinții, particip la consilii profesorale și la întâlniri ale comisiilor metodice. Celelalte activități le fac între timp.
MERITO este o comunitate de profesori valoroși. Cum simți tu puterea acestei comunități?
Eu cred tare mult că avem nevoie de comunități pentru a crește, iar pe mine, MERITO mă crește tare frumos. Găsesc aici oameni care mă ascultă, care mă ghidează, titluri de cărți, cursuri de formare, sprijin de orice fel. În această comunitate am învățat să am încredere în mine, am primit confirmarea că fac bine ceea ce fac.
Este o poveste pe care îmi place să le-o citesc copiilor: „Tu ai umplut găletușa azi?” Se spune că fiecare dintre noi are o găletușă invizibilă deasupra capului, care – atunci când e plină – ne face să fim fericiți. Când e goală, noi suntem triști. Atunci când facem un lucru bun, găletușa se umple și pentru noi, și pentru cei din jur. Eu de asta merg la MERITO, să îmi umplu găletușa. Poate povestesc frumos despre ceea ce fac, dar munca unui cadru didactic într-o zonă defavorizată este foarte grea și, uneori, în zadar.
Au existat zile în care ai simțit cu adevărat impactul pe termen lung al muncii tale?
Aș spune că în fiecare zi. Însă, aș sublinia aici că nu e doar meritul meu. Poate că eu am fost prima care a spus „Sunt învățătoare în Gârcini și mă mândresc cu asta!”, dar ulterior au mai apărut oameni, ONG-ul, organizații care au sprijinit munca mea sau au avut propriile inițiative. De exemplu, eu am sala de clasă într-un container, care a fost donat de Rotary Brașov (la inițiativa fostei mele colege, prof. înv. primar Angela Brănescu). Sala de clasă a fost dotată cu mobilier de cei de la Temad Brașov. Și tot așa.
Când foștii mei elevi erau în clasa a III-a, o profesoară nouă venise cu noi la teatru și mi-a spus: „Cum de elevii tăi sunt mult mai bine îmbrăcați decât cei din alte clase?” Nu realizasem, dar majoritatea lucrurilor erau din cadourile de Crăciun sau primite din donații.
Cine ajunge la noi la școală înțelege cât s-au schimbat lucrurile în ultimii ani. Cine a mai fost și acum zece ani sigur înțelege și mai bine.
Gândindu-te la elevii tăi, cum ai descrie felul în care învață să fie atenți la oameni și la comunitatea lor?
Mi-a fost tare greu la început să nu spun „Nu!” toată ziua. În primele săptămâni de clasă pregătitoare, elevii mei înfundau în fiecare zi chiuveta cu șervețelul pe care îl primeau pentru a se șterge pe mâini… Dar au învățat că rutinele sunt sfinte și contează enorm puterea exemplului. Dacă un învățător vrea să vadă cum e în fața clasei, îi poate pune pe elevi să facă o activitate. Atunci vezi tot: gesturi, ticuri verbale, mimică, mod de adresare. Elevii, mai ales la vârstă mică, sunt oglinda ta.
În ultima perioadă, observ că tot mai mulți elevi sunt conștienți de problemele din comunitate, de exemplu, mizeria de pe străzi, muzica dată tare la ore nepotrivite, violența. Știu, pentru noi pare ceva normal să nu aruncăm hârtiile pe jos, dar când vezi asta toată viața ta, e greu să te dezveți. Oricum, copiii învață, se adaptează, iar eu văd o diferență enormă între părinții care au mers la școală (chiar și câteva clase) și cei care nu au fost deloc.
A existat vreun moment în care un elev te-a surprins aplicând în viața reală ceea ce a învățat de la tine despre implicare și valori?
Mereu. Poate prima dată a fost la finalul primei generații de clasă pregătitoare, dar momente sunt multe. Când eram prin clasa a II-a cu generația trecută, discutam despre violență, iar un băiat mi-a spus: „Doamna, bătaia i-a făcut răi!” În ultimele luni de școală, la clasa I, am tot jucat scaunele muzicale. Un puști era foarte entuziasmat și a strigat „Eu nu pierd niciodată!” Ghiciți cine a rămas în picioare tura următoare… a fost cu mult plâns, cu negocieri… dar două săptămâni mai târziu, el a cedat locul unei colege.
De doi ani, școala noastră are elevi reprezentanți în Boardul Elevilor „Teach for Romania”. Una dintre eleve, anul trecut, nu reușea deloc să vorbească în public. Când am fost în tabără, a citit un discurs cu vocea tremurândă atât de tare, încât mă rugam să ajungă la final… În decembrie, a prezentat spectacolul de la Târgul de Crăciun al școlii. Mi-au dat lacrimile când am văzut cum a prins încredere în ea!
Cum ai reușit să păstrezi vie dorința de a educa pentru viitor, chiar și atunci când sistemul părea să te tragă înapoi?
Am căutat mereu să îmi iau energia din altă parte, cum ar fi comunitatea MERITO sau comunitatea „Teach for Romania”. Am o întreagă comunitate și pe rețelele mele de socializare, și pe blogul doamna.org. De multe ori spun că nu reușesc să îmi iau energia de la școală (iar aici nu mă refer la lucrul efectiv cu elevii, ci la tot felul de aspecte birocratice), așa că încerc să îmi umplu eu singură găletușa. Încerc să găsesc tot timpul provocări personale, gradele didactice, proiecte pentru elevi (de exemplu, în luna iulie am organizat o școală de vară sub umbrela Boardului Elevilor „Teach for Romania” pentru elevii de gimnaziu). Eu nu cred că sunt sistemul, pentru că pe mine nu m-a întrebat nimeni din minister sau cu altă funcție de conducere cum îmi e, ce am nevoie etc. Dar mereu mi-am zis că atunci când nu mă voi mai duce cu drag la școală, îmi voi da demisia, pentru că atunci misiunea mea s-a încheiat.
Ce înseamnă pentru tine să fii un lider educațional într-o comunitate unde resursele nu sunt întotdeauna la îndemână?
Pentru mine, să fii un lider înseamnă să fii ceea ce au nevoie cei din jurul tău. Când am ajuns la catedră, nu îmi imaginam că voi lua vreun premiu sau că voi fi decorată cu Meritul pentru Învățământ. Nici măcar nu știam de aceste premii. Am făcut însă totul așa cum am simțit, așa cum m-am priceput, am continuat să învăț.
Mi-ar fi plăcut însă să știu să am mai multă grijă de mine, să mă prețuiesc mai mult. Am învățat asta destul de târziu. Cred că acest lucru m-ar fi făcut un lider educațional bun.
A fost vreun moment în care ai simțit că ceea ce propui deranjează tocmai pentru că schimbă rutina sau mentalitatea din jur? Cum ai gestionat acea situație?
Să fii un om vocal nu e confortabil. Eu am scris despre tot felul de situații, despre cum mi s-au părut sau cum a fost, despre copii pe care i-am pierdut pe drum și care au intrat în abandon – pentru ei, pur și simplu, nu am putut face mai mult. Am fost trasă de multe ori de mânecă să nu mai scriu, să nu știe alții cu ce ne confruntăm. Mi s-a spus de multe ori și că fac doar ce îmi trece mie prin cap și că nu îi voi învăța pe copii să scrie și să citească în mod corect pentru că sunt moldoveancă, sau că sunt susținută politic – nu am înțeles niciodată de cine sau de ce. Dar dacă eu stăteam să pierd timpul cu astfel de comentarii, cine mai încălța copiii? Cine scria proiecte și cine strângea donații? Cine organiza excursii? Cine stabilea cu cei de la Autonom (cărora le voi fi veșnic recunoscătoare) detaliile transportului până la teatru? Eu îmi știu „de ce”-ul meu, știu pentru cine fac. Restul le consider piedici pe care încerc să le evit…
În schimb, în comunitate primii 2-3 ani au fost mai grei, până au înțeles părinții că pot avea încredere în mine. Mulți îmi spun că au lăsat elevii cu mine în excursii doar pentru că am fost eu, iar asta îmi umple sufletul de bucurie!
Dacă ar fi să descrii ca pe o fotografie școala românească pe care o visezi, ce am vedea în acea imagine?
Aș vedea o grădină frumoasă cu multe plante și insecte. Școala ar trebui să fie despre creștere și armonie, despre frumos și predictibil.
Cum arată, prin ochii copiilor, școala și profesorii la care ei visează?
Cred că cel mai bine ar fi să-i întrebăm pe copii. Ei sunt foarte diferiți, iar răspunsurile lor sunt la fel de diferite.
Care ar fi mesajul pe care l-ai lăsa altor profesori care visează să facă mai mult, dar nu știu de unde să înceapă?
Recomand tuturor colegilor să caute comunități de profesori – Proiectul MERITO, „Teach for Romania” – de la care să învețe, să afle și să crească împreună. E mai ușor când nu ești singur.
În fiecare răspuns, Florentina Simin-Tituleac a așezat mai mult decât experiențe – a așezat credința că educația are puterea de a ridica oameni și comunități. Lecțiile ei nu se opresc la catedră, ci se prelungesc în încredere, solidaritate și speranță. Într-o lume în care profesorii se confruntă adesea cu bariere invizibile, Florentina arată că schimbarea începe cu un „da” spus copiilor și cu un „nu” spus resemnării. Și, poate cel mai important, ne reamintește tuturor că viitorul se scrie zi de zi în ochii copiilor care învață să creadă în ei.