Capitalul uman – Educație și economie: Pregătirea profesorilor pentru lumea în care vor munci elevii

Atunci când faci ”studiul de fezabilitate” al unei reforme în Educație care vrea să aducă școala mai în acord cu Economia ai de privit în prea multe direcții. Dar cu îndrăzneală, cu oamenii implicați în acest proiect care are nevoie de un deceniu pentru a funcționa la capacitate, și când vrei să intri în măruniateie sistemului pentru a face diagnoza și a găsi leacurile, poate ieși o dezbatere precum cea de mai jos: 

Sunt foarte multe puncte atinse, atât dinspre Economia care are nevoie de o Educație care să formeze capitalul uman adecvat, cât și dinspre Sistemul de Educație, improvizat de la an la an și încremenit într-o bulă a timpurilor pe care le-am depășit de mult:

de aceea, am ales dintre toate abordările, ca fiind principală, pe cea din titlul de mai sus: Elevul, Profesorul și Timpul. 
Bineînțeles, nici celellte direcții nu au scăpat nestrăbătute. 

Decidenți, experți, reprezentanți ai mediului academic și reprezentanți ai economiei private au dezbătut problema dobândirii competențelor necesare lumii de mâine, în cadrul conferinței „Capitalul uman: Educația – stringența economiei. Ce livrează sistemul de educație de la școală la universitate – pregătire, adecvare la economie, soluții la problema momentului”, organizată marți, în parteneriat cu academia de studii economice din București. Aceasta poate fi văzută AICI-VIDEO-INTEGRAL_LINK.

Mai jos, intervențiile speakerilor,
iar în zilele următoare vom veni cu temele mult mai aplicate ale fiecăruia dintre ei, in format video, text și documente.
(Redacția)

*

Lista speakerilor:

Nicolae ISTUDOR, Rector, academia de studii economice DIN BUCUREŞTI – Cuvânt de deschidere

Daniel DAVID, Ministrul Educației și Cercetării

Bogdan CRISTESCU, Director, Direcția Curriculum, Examene și Evaluări Naționale, Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare

Prof. Dr. Ing. Horia IOVU, Prorector, Facultatea de Inginerie Chimică și Biotehnologii, Universitatea Națională de Știință și Tehnologie POLITEHNICA BUCUREȘTI

Claudia SOFIANU, AmCham Romania, membru al Consiliului Director, Chair – grupul de lucru pentru piața muncii/Partener EY Romania

Conf. Dr. Cătălin GHERGHE, Decan, Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București și Coordonatorul lotului olimpic de Matematică al Romaniei

Ionuț STANIMIR, Director Executiv, Direcția Marketing & Comunicare, BCR

Robert BERZA, Director executiv, Edge Institute

Olivia MOȘNEGUȚU, Head of Human capital Consulting, Consea Romania

Octavian BUIU, Director științific, Institutul Național de cercetare-dezvoltare Microtehnologie

Moderator: Ana-Maria STANCU, CEO Bucharest Robots și Fondator RoboHub

***

Nicolae Istudor, ASE: O economie nu se poate dezvolta doar cu economiști și juriști. Admitem anual, în medie, 7% dintre absolvenții de liceu

Reforma educației depinde de implicarea familiei – prin încurajarea pregătirii copiilor pe tot parcursul vieții -, mediului academic – prin formarea unor profesori pregătiți inclusiv prin programe de masterat didactic -, precum și a mediului privat – prin investiții în infrastructură de tip laborator sau pregătirea practică a studenților, este de părere Nicolae Istudor, rector al Academiei de Studii Economice (ASE) din București.

El a avertizat totodată asupra importanței îndrumării tinerilor și către domenii care se bucură de mai puțină notorietate, deoarece „o economie nu se poate dezvolta doar cu economiști și juriști. Dacă ne uităm în statistici, vedem că absolvenții de liceu vin preponderent către noi. În fiecare an admitem undeva la 6.500 de elevi, cam 7% din absolvenții de liceu.”

Redăm în continuare principalele declarații:

• Este foarte greu să facem reforme. Educația este prioritatea pentru toate guvernele, dar de fiecare dată apare câte ceva. Vă dau o singură statistică, în cei peste 161 de ani de la prima lege a Educației am avut peste 150 de mandate de miniștri. Practic, mandatul mediu este de un an și o lună. Cum putem face reformă într-o perioadă atât de scurtă? Domnul ministru știe. S-a așezat să lucreze la un program, destul de bun, și în momentul în care trebuie să-l implementeze apar problemele.

• Vom reuși, dar în condițiile în care la pregătirea tinerilor participăm trei actori: familia, școala, respectiv reprezentanții mediului de afaceri.

• Cea mai importantă este familia și nu vorbim numai de cei șapte ani de acasă, sunt și ei foarte importanți, dar e vorba de pregătirea pe tot parcursul vieții și grija pe care părinții trebuie să o aibă pentru copii. Părinții sunt singurii care vor binele copiilor și noi ne considerăm – profesorii – cea de-a doua pereche de părinți care trebuie să avem grijă de pregătirea lor.

• Din păcate, trecerea la un alt sistem economic, (a însemnat că, n.r.) noi părinții ne ocupăm mai mult de servicii și atunci lăsăm pe planul doi pregătirea copiilor, ne trezim târziu și constatăm că nu am avut grijă suficientă pentru educația lor. Foarte mulți părinți au plecat din țară, spun că au plecat pentru salarii mai bun, discutabil mai ales în aceste vremuri, iar copiii au rămas în grija bunicilor cărora le este greu să facă față în aceste momente.

• Noi nu putem construi pe un teren gol. Dacă copiii nu vin cu o pregătire, cu cei șapte ani de acasă și cu o pregătire pentru universitate, universitățile nu au cum să pregătească cei mai buni oameni.

• Factorii aceștia ne duc la un indicator alarmant, un abandon școlar foarte mare.

• Trecând la școală, văd aici o grijă mai mare în a-i atrage pe tineri către școală și a-i ajuta pe copiii cu venituri mici din mediul rural care vor și pot să învețe. E bine că s-a păstrat acel program de extindere a pregătirii copiilor în școală, în rural, pentru a-i pregăti pentru viitor. De asemenea, este foarte important să vedem sprijinul financiar. O bursă pentru ca un copil să meargă la universitate ar trebui să fie de 2.500 de lei, care să acopere nu numai cazarea și masa, ci să mai aibă și ceva bani de cheltuială.

• Ar trebui să se garanteze statutul cadrului didactic. Și aici trebuie să ne referim nu doar la salarii. Ar trebui să primeze meseria și abia apoi să ne gândim la aspectul material. Deci garantarea demnității profesorului, asigurarea unui sistem de stimulare a performanței, promovarea meritocrației, asigurarea serviciului de sănătate și multe alte măsuri compensatorii, pe lângă salariu.

• Nu este lipsită de importanță implicarea mediului academic în pregătirea cadrelor didactice din preuniversitar. Este foarte bine-venit programul de masterat didactic. Noi am participat la ședința CNR-ului (Consiliul Național al Rectorilor, n.r.) când s-a decis înființarea acestui program. Din păcate, vă spun, numai o parte din cele opt universități care organizează astfel de programe respectă cerințele de atunci. Am spus să fie cu dublă specializare ca profesorul să poată să aibă normă din două discipline. Ar trebui să vedem cum îi atragem către acest program pe cei care lucrează efectiv în învățământ. Nu avem o pârghie – are o bursă de aproape 2.600 de lei -, nu avem o pârghie de a-i urmări dacă ei rămân în sistem cel puțin o perioadă de 3-5 ani.

• Trebuie să avem reguli foarte clare în școli, să punem un accent mai mare pe consilierea tinerilor, să începem din clasele V-VIII. Am văzut un astfel de model în Finlanda, acolo consilierea se făcea din clasele I-IV, astfel încât către clasele V-VIII se mergea pe abilitățile copilului. Era și finanțat în consecință și se ajungea la o pregătire a unui copil care face ceea ce se pricepe. Sigur, alege el.

• Dar o economie nu se poate dezvolta doar cu economiști și juriști. Dacă ne uităm în statistici vedem că absolvenții de liceu vin preponderent către noi. În fiecare an admitem undeva la 6.500 de elevi, cam 7% din absolvenții de liceu.

• Vreau să trec la ultima componentă, implicarea mediului economic. Mă bucură faptul că a trecut vremea în care arătam cu degetul unii către alții. Organizațiile economice cu care noi suntem în parteneriat se implică foarte mult în formarea studenților. Și nu numai prin acordarea de burse. Am modernizat amfiteatre, am finanțat laboratoare și bineînțeles, participă la cursul și seminarii, ceea ce înseamnă o pregătire mai bună în zona practică a studenților.

Daniel David, Ministrul Educației și Cercetării: La învățământul primar suntem în 2013, la gimnaziu în 2017, iar la liceu avem de fapt un model din anii ’90, un pic modificat pe aici pe colo prin 2009. Trebuie modernizat

Ministerul Educației a pus la dispoziția comisiile care lucrează la redesenarea conținutului programelor școlare modele din țări la care ne raportăm așa încât reforma să asigure că profesorii vor prea lucruri mai relevante, a explicat Daniel David, ministrul Educației, avertizând că modelul actual al învățământului liceal este cel mai rămas în urmă.

„Nu știu cum o să rezulte lucrurile, dar am încredere că oamenii care sunt acolo vor veni cu programe adecvate. Vor avea cele 2-3 modele și am încredere că o să le adapteze. Nu trebuie să le copieze, dar ar trebui un pic să fie influențați de ce fac și alte țări. Să nu mi se spună încă o dată că nu se poate fără chestia respectivă. Dacă în toate celelalte țări vestice se poate”, a declarat el.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Tema mea este legată de educație și de mediul economic, de ce face educația, să ne gândim cum ar trebui să arate lucrurile. Noi toți spunem că în educație țintim 8 competențe cheie. Care sunt ele: 1, limbă și comunicare, 2, multi-lingvism, 3, ceea ce numim STEM, știință, matematică, tehnologie, 4, componente digitale, 5, demersuri antreprenoriale, 6, componenta de autocunoaștere, a învăța să înveți, 7, educație civică pentru democrație și competențe din această zonă și 8, sensibilitate culturală.

• Le putem reduce la 5, în sinteză: limbă și comunicare, matematică, științe, digital și civic.

• Cum ar trebui aceste competențe să fie formate în școală? În educația timpurie am începe să construim prerechizitele pentru ele, în cel primar începem să le construim. Le finisăm în zona gimnaziului și apoi le ducem în zona de specializare în zona de liceu și cine va continua, la nivelul învățământului superior. Așa ar trebui să stea lucrurile.

• Eu am accentuat în raportul QX faptul că, în acest moment, sistemul nostru de educație, are probleme majore. Dacă ar fi să o sintetizăm: sub-performanță la nivel de sistem și performanță în zonă de excepții. Cam așa stăm. Când ai în jur de 40 și ceva la sută analfabetism funcțional, fără a-i socoti pe cei care au abandonat școala pentru că PISA îi măsoară pe cei pe care îi avem în școală – avem copii care nu au ajuns în clasa a 9-a… Deci lucrurile arată foarte rău.

• Acum, ca ministru, după 9 luni, nu pot corecta problema analfabetismului funcțional. Dar dacă sunt întrebat ce am făcut, dincolo de diagnostic, pot să spun ce am făcut și ce cred că putem să facem să corectăm această plagă a analfabetismului funcțional, care ne pune la risc întreaga țară – este o problemă de securitate națională și dacă nu facem ceva, cum de 15 ani ducem în societate aproape 50% analfabetism funcțional, Doamne-ferește încă 10-15 ani că o să arate foarte rău această țară.  

• La nivelul educației timpurii: lucrurile care nu funcționează bine se leagă mai ales de infrastructură. Copiii pe care îi avem între 0 și 3 ani sunt cuprinși în creșe numai într-o proporție de 11-12%. Curriculum pe care îl avem bun. Am moștenit unul bun ca să spun așa, făcut în 2019, actualizat în 2024. Nu avem de lucru acolo. Profesorii și educatorii care sunt în zona creșelor, într-adevăr, avem o problemă cu trainingul. Ce am făcut ca ministru: am susținut programe la nivel național prin care efectiv antrenăm educatorii din creșe să treacă dincolo de logica de om care are grijă, în logica de educație – în baza curriculum. Și de asemenea, cu Ministerul Dezvoltării încerc să cresc infrastructura pentru creșe. A avea un grad de includere de numai 11-12% este ceva neacceptabil într-o societate modernă. Asta am reușit să fac în cele 9 luni aici, să promovez ideea și să începem să construim mai multe creșe și să începem trainingul educatorilor la acest nivel.

• Învățământul primar: acolo avem un curriculum care a fost elaborat și pus în lucru cam din 2013 – ar trebui lucrat la el dar nu m-am apucat deocamdată. Am făcut altceva: odată cu măsurile fiscal-bugetare, care au dus la creșterea normei profesorilor cu 2 ore, de la 18 la 20 în timpul de lucru de 40 de ore pe săptămână (…), cred e că un lucru foarte important care a fost introdus și sper să funcționeze bine. O să îl monitorizez cu mare-mare grijă, vorbesc de cele 2 ore la nivelul învățământului primar pentru învățători de educație remedială. Altfel spus, în acele 2 ore pe săptămână în plus mă aștept să consolidăm competențele pe care le-am învățat, să corectăm competențele pe care ar fi trebuit să le învățăm și nu le-am învățat, adică să le recuperăm, iar în al treilea rând să folosim aceste competențe în viața de zi cu zi: să îi învățăm pe copii cu matematica, științele, mai încolo istoria, geografia… Nu sunt doar lecții la școală. Îi ajută în viața de zi cu zi. Este o schimbare fundamentală. Copiii noștri nu învață acest lucru în școală. Se trezesc în clasa a 9-a că se ciocnesc cu testele PISA care testează exact acest lucru și au performanțe foarte slabe. Și în al patrulea rând, să își dezvolte competențele pe care le-au învățat pentru performanță. Cei care doresc. Este o schimbare importantă, o schimbare fundamentală care a venit pe fondul măsurilor fiscal-bugetare. Nu am țintit-o, dar măsurile fiscal-bugetare au vizat salvarea salariilor și burselor. Dacă tot a trebuit să luăm aceste măsuri, m-am gândit ce pot obține pentru educație în contextul în care trebuie să implementez aceste măsuri fiscale, iar acest program național de educație remedială la nivelul învățământului primar este o consecință secundară a acestor măsuri.  

• O altă schimbare pe care o țintim, sper să o pot aproba zilele acestea, se leagă de testările pe care le facem în clasa a 2-a și clasa a 4-a. Știți că avem acele testări naționale. Sunt testări bune ca intenție, dar ele ar trebui să măsoare ce: mai multe competențe pentru că țintim în învățământul primar 8 competențe, în sumarizarea mea 5, dacă vreți. Dar adesea în testările respective vizăm 2, matematica și știința sunt la pachet și apoi partea de limba. Dar noi țintim mai multe competențe. Cine verifică, la nivel național, realizarea acelor competențe? De asemenea, în aceste testări aș vrea văd chestiuni legate de logica PISA, adică folosirea conținuturilor în viața de zi cu zi. Acestea sunt iarăși contribuții avute în aceste 9 luni la aceste testări din clasa a 2-a, a 4-a și în clasa a 6-a va fi aceeași logică. Deci scurt spus, extindem competențele pe care le verificăm, mai ales că nu este o miză, nu au de ce să meargă părinții să spună: domnule, ministrul vine cu mai multe competențe, îi ducem la meditații… Nu-i o miză pentru a intra undeva. E un element de autocunoaștere pentru copil. Iar aceste rezultate trebuie să se întoarcă după aceea la școală, să învețe școala cum stă în raport cu alte școli, să învețe profesorul, învățătorul și dirigintele cum stau copiii față de copiii din alte școli și să ajungă la familie. Cum stă copilul tău sub aspectul acestor testări. Dacă doar le facem și le punem statistic într-o formulă comunicată din când în când nu facem nimic. Deci testările în clasa a 2-a și a 4-a vor fi schimbate după această logică. În această săptămână, poate următoarea, voi semna și ordinul de ministru.

• Cred că aceste 2 dezvoltări, programul remedial și regândirea evaluărilor naționale în clasele a 2-a și a 4-a o să ne ajute enorm de mult.

• Cred că o contribuție importantă a avut-o… ministrul Funeriu cred că a fost cel care a făcut metodologia pentru a introduce clasa zero, cum se numea cândva clasa pregătitoare. Acea contribuție cu clasa pregătitoare, cu celelalte două – învățarea remedială și regândirea testărilor pentru a avea itemi și de utilizare în viața de zi cu zi, a măsura mai multe competențe – o să ne pregătească mai bine copiii pentru gimnaziu. O să îi facă să aprecieze mai mult școala, să vină cu bucurie la școală când o să vadă că ce învață va fi folositor și în viața de zi cu zi.

• La nivelul învățământului gimnazial: aici, cele 8 competențe cheie trebuie să fie dezvoltate, finisate. Pentru a stimula acest proces, ce am făcut ca ministru în acest 9 luni: am folosit o libertate dată de lege, care nu a fost implementată până acum în această logică. Legea spune așa: 25% din timpul alocat pentru fiecare disciplină este la dispoziția profesorului. Atunci eu am continuat spunând așa: este la dispoziția profesorului, dar nu aș vrea să fie din nou lecții în plus. Acel 25% să îl folosim exact ca în învățământul primar într-o logică remedială. Adică după ce ai predat programa, conținuturile, consolidează lucrurile pe care le-ai predat. Corectează lucrurile pe care copiii ar fi trebuit să le știe dar nu le știu după ce ai predat acele lucruri. Gândește cum folosești conținuturile respective și ajută-l să vadă cum îl ajută matematica, chimia, fizica, în viața de zi cu zi și dezvoltă pentru performanțe, pentru că poate vrei olimpici din clasa respectivă. Este iarăși un lucru fundamental: duci 25% din timpul pentru fiecare disciplină într-o logică în care te asigură că la sfârșit copilul chiar are competențele respective. Asta e problema noastră, asta înseamnă analfabetismul funcțional: nu are competențe sau nu știe să le folosească. Cu astfel de contribuții o să reușim în viitor să corectăm zona asta de analfabetism funcțional.

• Evaluarea națională în clasa a 6-a e gândită în aceeași logică ca cele din clasele a 2-a și a 4-a. Adică extindem competențele și în același timp verificăm și utilizarea lor în viața de zi cu zi.

• La nivelul liceului: schimbarea e mai mare. E o schimbare începută din primul mandat, planurile cadru au fost regândite. Este o problemă… Sistemul nostru preuniversitar e prea centralizat, foarte centralizat. Orice mișcare pe care vrea să o facă ministrul, nu o mișcare de reformă structurală, ci vrei să aduci o disciplină în plus pentru că lumea evoluează și apar discipline noi… mai diminuezi alte discipline pentru că lumea s-a schimbat și nu mai au aceeași pondere, mai schimbi numărul de ore… Orice mișcare de genul ăsta în zona asta generează scandaluri naționale. Orice tendință de a ajuta sistemul, oamenii, mereu generează valuri, ai sute de mii de oameni care sunt legați de un sistem centralizat și ministrul din cabinetul lui, cu disciplina și numărul de ore, creează valuri în sistem.

• Atunci, ce am făcut: e clar că la nivelul învățământului liceal lucrurile erau cel mai în urmă, sub aspectul curriculumului. La primar suntem în 2013, la gimnaziu în 2017, la liceu avem defapt model din anii ’90, un pic modificat pe aici pe colo prin 2009.

• Suntem în faza în care am supraviețuit și am trecut de planurile cadru, vă amintiți de scandalul din primul mandat. Pe lângă varianta standard, ce am făcut: e un lucru foarte important zic eu la nivel de liceu. Dacă va rămâne ceva la nivel de liceu după acest mandat, acesta sper să rămână: pe lângă planul cadru standard, am dat un plan alternativ, pe care eu îl știu foarte bine din practicile educaționale din SUA. Anul acesta am avut mai multe vizite să mi le reamintesc. Când vorbeam cu directorii de licee de acolo, le ceream să îmi arate planurile cadru și îmi răspundeau: ce planuri cadre să îți arătăm?

• Logica era așa: avem câteva discipline obligatorii pe care copiii trebuie să le facă. Cum sunt stabilite? Păi care sunt domeniile fundamentale, care sunt cele de universitate, ce fac și alte state. La noi, acele lucruri sunt reprezentate în ceea ce numim trunchi comun. Ok. Avem trunchiul comun, discipline obligatorii. Avem un buget de ore, să spunem: x ore pe an, y ore la nivelul liceului. Și spunem școlilor așa: la sfârșitul liceului, copilul trebuie să aibă aceste competențe și să fie pregătit pentru a da aceste examene de bacalaureat.

• Acum, punând cap la cap aceste lucruri, faptul că materiile astea sunt obligatorii, ai acest buget de ore, competențele finale să fie acestea și să fie pregătit pentru aceste examene… Te rog să îți faci planul cadru, personalizat, pentru școala ta. Este un sistem care funcționează în toate țările care merg bine. În Finlanda funcționează și în Europa, în SUA funcționează. Noi vrem ca ministrul să ne protejeze pur și simplu disciplina și numărul de ore din cabinetul lui. Este inacceptabil pentru că dacă de fiecare dată stăm în această paradigmă, când începi o schimbare generezi valuri în sute de mii de oameni.

• Sigur că, această personalizare trebuie făcută de un director. Este director, Consiliu de administrație, trebuie să știe elevii, părinții… Eu știu ce mi se spune mereu: unii o să poată să facă că sunt bine pregătiți, alții nu. Sunt și riscuri când faci descentralizare. Dar eu cred că o să își asume astfel de programe aceia care au experiență. Dacă ești într-o școală cu un astfel de director automat îți poți stabili un plan cadru: nu îți place câte ore a pus ministrul? Pune tu alte ore. Nu îți place ce discipline a pus ministrul? Pune tu alte discipline. Astfel încât să îți păstrezi profesorii pe care ți-i dorești, astfel încât să îți accentuezi profilul pe care îl ai – poate unii la mate-info vor să accentueze matematica, că ai profesori foarte buni. Poate alții de la mate-info, în altă școală, vor să accentueze informatica.

• Dacă acest sistem poate funcționa în țări la care noi ne raportăm, nimeni să nu îmi spună că nu poate funcționa – ca un plan alternativ. Nu am spus că e obligatoriu. Dar ca un plan alternativ, în România. Sper să funcționeze și sunt foarte curios să văd câți vor adopta acest lucru pentru următorii ani.

• Am trecut dincolo de planurile cadru, suntem în faza în care avem comisiile care lucrează acum la conținutul programelor. Am încercat în acele comisii să prindem profesori din pre-universitar, din universitar, din zona academiei, astfel încât lucrurile să fie legate logic între ele. Cei din universitar să știe unde se termină pre-universitarul în matematică sau în chimie, fizică, ca să știe ce preiau și duc mai departe la nivel de universitate. Am cerut celor din minister să asigure fiecărei comisii, sper că au făcut acest lucru – altfel îi rog pe cei din comisii să îmi spună – să le prezinte 2-3 modele de programe care există și în alte țări la care noi ne raportăm. Mie mereu mi se spune că nu putem să renunțăm la nimic, că trebuie să predăm toate aceste lucruri. Le-am spus: să fie un model, de exemplu în chimie, din țările nordice, un alt model din zona latină, un model din zona anglo-saxonă, ca să ne uităm să vedem cum fac și alții programele respective și poate ne inspirăm și noi.

• Nu spun că trebuie să predăm mai puțin. Dar spun că trebuie să predăm lucruri mai relevante și ar trebui să predăm într-o logică în care să ne amintim că mai există și zona universitară. Nu trebuie să îi ducem pe copii, la nivel de liceu, într-o zonă în care îi facem academicieni. Nu știu cum o să rezulte lucrurile, dar am încredere că oamenii care sunt acolo vor veni cu programe adecvate. Vor avea cele 2-3 modele și am încredere că o să le adapteze. Nu trebuie să le copieze, dar ar trebui un pic să fie influențați de ce fac și alte țări. Să nu mi se spună încă o dată că nu se poate fără chestia respectivă. Dacă în toate celelalte țări vestice se poate.

• Mai ales că mă uit la acest lucru: eu pot accepta faptul că liceul nostru trebuie să arate altfel, cu multe cunoștințe, să îi ducem pe copii în lucruri foarte avansate. Dar atunci să nu mai vedem în zona analfabetismului funcțional scoruri de 40%. Este clar că nu funcționează modelul.

• Tot ca o consecință secundară, nu a fost intenționat, a acestor măsuri fiscal-bugetare, în mediul rural am extins posibilitatea ca un profesor să predea și alte discipline din aceeași arie curriculară. Unii au protestat și au spus: domnule, ce se întâmplă, este o prostie, eu sunt profesor de fizică, cum să predau și elemente de chimie sau chimie? Nu vă supărați: aceste mecanisme existau în această țară la nivel de gimnaziu, în mediul rural, și înainte. Doar că mulți nu știau acest lucru, cred, și au ieșit la suprafață acuma. La nivel de gimnaziu aveam această practică în zona rurală și am extins-o și la nivelul liceului.

• Și va trebui să ne hotărâm ce vrem pentru viitor. Țările vestice la care ne raportăm, nu toate, dar Finlanda și chiar SUA, își pregătesc profesorii să predea într-o zonă curriculară mai largă. Predau științe, științe sociale – dacă cineva a făcut economie, oare la nivel de liceu nu poate preda și sociologie? Vrem să aducem specializările, nu doar la nivel de liceu, la nivel de gimnaziu. Eu cred că e o chestiune care trebuie problematizată serios. (…)

• Arată bine gimnaziul nostru? Dar liceul nostru arată bine? Poate e timpul să regândim aceste lucruri și acestea sunt demersuri pe care deja le-am făcut. Dacă lucrurile merg bine la început de an va trebui să facem trainingul profesorilor pentru programele care vor fi create la nivel de liceu, să avem noi manuale, ca din toamnă, din clasa a 9-a, copiii să înceapă cu un nou curriculum.

• Ieri am trecut printr-o moțiune a celor de la AUR și desigur, oamenii au fost preocupați de faptul că arată prost școala și rezultatele la Bacalaureat. Mi-au spus că domnule ministru, în timpul dvs. rezultatul la Bacalaureat – se refereau la sesiunea a doua – arată catastrofal, sunteți responsabil. Am spus că eu pot duce multe, dar nu pot fi responsabil de rezultatele de Bacalaureat și evaluare națională din acest an. Rezultatele astea au în spate 2-3 ani de pregătire. Dar sunt responsabil dacă reforma pe care am început-o la nivelul învățământului liceal, pe curriculum, ce am descris – planurile cadru am trecut de ele, lucrăm la programe, urmează trainingul profesorilor și manualele –, peste 4-5 ani, când terminăm ciclul, măsurăm lucrurile și dacă ies prost acolo eu sunt responsabil. Dacă reușim să ducem această reformă până la capăt. Acel lucru mi-l asum. După cum îmi asum că după 2-3 ani, după ce testăm, facem evaluarea și testăm în clasa a 2-a, a 4-a și a 6-a în altă logică și copiii nu încep să aibă o performanță și mai bună și la PISA iarăși îmi asum acest lucru.

• Liceele vor fi gândite în această logică pe care o avem în legea educației, legea învățământului preuniversitar. În clasa a 11-a ar trebui să aibă nivelul 3 de calificare, în a 12-a să aibă nivelul 4 de calificare. În zona filierei tehnologice, în timp, multe din programe vor trebui să meargă într-un învățământ dual, iar după aceea unii sperăm că vor trece – cât mai mulți pentru că stăm prost acolo – vor trece în zona post-liceală și zona universitară, în care iar mă aștept să înțelegem ce este universitatea. Nivelul 5-6, licența, ar trebui să fie – exceptând domeniile vocaționale, ingineria, medicina, teatrul etc. unde mă aștept să lucrezi în acele domenii – introducere într-o specializare, cum se întâmplă în alte țări și ce înseamnă filosofia Bologna. Adică mergi la licență, te orientezi și specializarea se întâmplă la nivel de masterat. După aceea, dacă vrei mai departe, la nivel de doctorat.

• La nivelul 5-6, licența, legătura cu piața muncii în zonele vocaționale trebuie să fie puternică.

• La nivel de masterat noi trebuie să țintim ca acești absolvenți să dinamizeze piața muncii, nu doar să se adapteze la piața muncii. Să vină să inoveze, incremental, să miște lucrurile.

• Iar absolvenții de la nivel de doctorat să vină cu inovații disruptive. Să inventeze lucruri. Să aducă noi piețe ale muncii, noi domenii. Cam așa ar trebui văzută zona învățământului universitar.

• Și să asigurăm această continuitate între programele duale pe care le dezvoltăm în zona învățământului pre-universitar. Iar cei care vor dori să meargă mai departe să aibă oportunitate de învățământ dual și la nivel universitar. Și sunt câteva universități care au început astfel de programe pe care o să le susținem.

• După aceea trebuie să fim preocupați de învățarea pe tot parcursul vieții. Aici încă nu am avut timp să fac ceva. Decât să susțin ANC-ul, Autoritatea Națională pentru Calificări, care să vină cu modernizarea standardelor pentru diverse ocupații, cu conectarea cu piața europeană. Dar aici încă este nevoie de lucru mult și trebuie colaborat strâns aici și cu Ministerul Muncii.

• La un diagnostic simplu și direct lucrurile nu arată bine. Cum am spus, subperformanță în sistem, cu performanță în zone de excepție – avem și zone de lumină, avem olimpici și profesori dedicați – dar sistemul în general este subperformant.

• Eu am spus ce ar trebui făcut, ce am apucat eu să fac în aceste 9 luni și ce ar trebui probabil făcut în următoarea perioadă.

Întrebări și Răspunsuri

Întrebare moderator: Ați zis că facem testări ale elevilor să vedem în ce stadiu sunt, să le spunem și părinților. Cum evaluăm profesorii? Dacă sunt slabi ce facem? Cum îi motivăm, mai ales că nu vorbim doar de financiar?

Răspuns:

• Am spus-o și nu șochez pe nimeni, dar paradigmele în care noi lucrăm – adică aspectul de structură, nu cele specifice –, mai ales în zona educației, centralismul acesta foarte puternic – ele vin din perioada comunistă. Ideea de normă, norma didactică, cât reprezintă… Bun: acest sistem, așa cum am spus, în general nu funcționează. Nu ignor excepțiile, dar sunt excepții. Ne-am propus prin programul QX să facem schimbări de paradigmă. Nu schimbări în paradigmă. Măsurile fiscal-bugetare au venit pe turnantă și au provocat la rândul aceste (schimbări în) paradigme. Nu cum aș fi vrut eu, nu în ritmul pe care l-aș fi vrut, dar au fost provocate. Acum e important să adunăm oamenii din sistem, care sunt afectați de aceste măsuri, și să ne hotărâm cu toții că nu doar reașezăm vechile paradigme. Că dacă după această provocare reașezăm vechile paradigme facem iar modificări pe ici pe colo am trecut degeaba prin această situație complicată fiscal-bugetară. Vor trebui regândite paradigmele astfel încât fiecare să își găsească un loc și să fie mulțumit. Dacă schimbi paradigmele cu toți oamenii nemulțumiți…, nici așa nu e bine.

• Va trebui să vedem și cu zona profesorilor. Știm că noi avem evaluări ale profesorilor și 99% sunt evaluări de foarte bine. Deci e clar că sistemul de evaluare nu funcționează. Dar evaluarea nu trebuie făcută în sensul că cineva nu știe sau că nu funcționează bine lucrurile, mai ales pentru un om care lucrează de 10-15 ani, e greu să îi treci prin teste… Dar ideea e să îl ajutăm să se dezvolte, pentru a-l încuraja să meargă la cursuri. Avem sistem de acest gradație de merit, care ar trebui să aibă această funcție motivațională. 30.000 de profesori din pre-universitar au gradație de merit. Probabil e un mecanism care trebuie regândit, cu păstrarea gradației pentru care m-am bătut să nu fie afectată în aceste măsuri fiscal-bugetare – tocmai pentru că mă poate ajuta să o duc în zona de stimulare a profesorilor.

• Dar trebuie să ne coordonăm cursurile. Și prin programele de la Minister, făcute de alte ministere, autorități locale, diverse companii. Sunt programe de formare peste programe de formare, dar sunt necoordonate. De multe ori se suprapun unele cu altele. Unele sunt bune, dar pe alocuri devin forme fără fond pentru a lua un certificate sau o diplomă.

• Un ministru nu poate găsi soluții individuale. Am spre 4 milioane de oameni în sistem și soluțiile pe care noi le putem propune sunt soluții de sistem, statistice. Eu sunt foarte atent mereu la devierile personale și caut soluții la ele. Faptul că apar probleme individuale nu înseamnă că trebuie să aruncăm în aer soluțiile de sistem.

• Dacă erau vremuri de normalitate nu majoram norma didactică. Nu era o miză, 18, 20, 21 de ore… Nu asta era miza… Fă-le bine pe cele pe care le faci. Dar dacă tot s-au mărit aceste norme didactice…: tu ai 40 de ore pe săptămână, până acum 18 erau pentru predare. Acum pentru norma didactică e de 20. Salariul tău mereu a fost pentru cele 40 de ore, nu pentru cele 18. Dar dacă tot am mărit componenta de predare, trebuie să folosim tehnologia sau alte mijloace să ajutăm profesorii să își reducă încărcătura birocratică. E de preferat să predai mai mult și să faci mai puțină birocrație. Următorul pas e să ajutăm profesorii să aibă mai puțină birocrație.

Întrebare moderator: Pe școlile pilot s-au oprit achizițiile. Știți ceva acolo, s-a evaluat cât au făcut din achiziții, se va mai da drumul? Din banii pe PNRR.

Răspuns:

• Din banii din PNRR, ar trebui să se întrebe toate școlile, acolo unde s-au oprit lucrurile, cât de avansate sunt. Când au început proiectele. Și de ce nu sunt mai avansate. Deocamdată suntem în faza în care tot ce era posibil de a fi încheiat pe august 2026 noi am împins în PNRR. Tot. Dar sunt multe proiecte pe care nu le putem duce pentru că nu sunt gata la termenul limită de august 2026. Toată lumea a sperat că el e orientativ. Dar nu e. Pe celelalte care nu sunt gata în august 2026, în funcție de gradul de execuție, unele vor fi închise pentru că nici măcar nu au început, nu au ordin de execuție, dar cele care au început să facă ceva le vom reprioritiza și vom căuta alte fonduri. Odată ce ai început să construiești, ai făcut ceva, nu poți să oprești demersul, doar că trebuie căutate alte fonduri ca să nu pui pe PNRR la risc întregul jalon.

Întrebare Conf. Dr. Cătălin Gherghe: Apropo de schimbări, se spunea că cea mai mare de la un ministru este să nu schimbe nimic. (…) În mediul rural, 3 persoane cele mai importante erau primarul, preotul și apoi învățătorul. Mă doare sufletul să observ că nu mai e nici în top 10 rolul profesorului. Apropo de reformă, în planurile cadru sunt multe lucruri bune, dar din ele lipsesc profesorii. De ce nu ați gândit să puneți în reformă statutul profesorului? Pentru că a scăzut îngrijorător. Vorbesc cu studenții și nu vor să se facă profesori. Nu e vorba doar de bani pentru că au mai crescut salariile. Cu noile măsuri fiscale a scăzut și mai puternic statutul profesorilor. Lumea de afară a înțeles că profesorul lucrează numai cele 8 ore și după se duce acasă și nu mai face nimic. Pe când profesorul dedicat face mult mai mult.

Răspuns:

• Raportul QX, în a 3-a reformă din cele 10, este statutul profesorului. Câteva idei punctuale: problema e cu foarte multe domenii când nu avem mulți studenți nici la nivel de universitate, nici în fizică, nici în chimie, nici în biologie. Problema nu e că absolvenții de fizică, chimie, matematică, nu vor să vină în învățământul pre-universitar. Știți bine că nici la nivel de universitate nu mai avem tineri doritori să studieze aceste lucruri. După ce termină, mai ales fizică, chimie și matematică – pe data science – încep să fie ofertați de marile companii pe care le avem. Față de acum 25 de ani s-a schimbat piața muncii. Când ești absolvent de matematică și primești o ofertă de la o mare companie într-un laborator de data science, de ce ar merge în școală într-un mediu urban mic sau rural, dacă nu ar fi poate un colegiu național extraordinar de bun și ar avea un post de titular acolo. Sunt și condițiile acestea, nu e doar faptul că miniștrii nu au încercat să apere statutul personalului didactic. S-a schimbat piața și sunt mulți competitori puternici.

• Măsurile fiscal bugetare nu sunt dorite, nu le-am dorit ca ministru dar au trebuit luate pentru a salva salariile și bursele și pentru a începe a gândii să creștem de anul viitor. Dar parcă nu aș duce în zona asta, că au afectat și mai mult personalul statutului didactic. (…) În Franța norma didactică e 20 de ore. În Spania 21, în Irlanda 22. Este drept, sunt și țări unde sunt mai puțin de 18 ore – Turcia, Bulgaria, Finlanda – dar ai și Ungaria unde sunt 26. Dar a-l duce într-o zonă complet de catastrofă, cum s-a făcut în spațiul public, în condițiile în care e un reper, o medie europeană, nu mi se pare că discuția merge într-o zonă constructivă. Iar timpul de lucru e 40 de ore pe săptămână. (…) Nu aș merge în zona de afectare a statutului didactic. Dar avem o problemă în mediul rural, pentru că profesorii în mediul rural au activități mai complicate. Nu ne-am hotărât ce vrem să facem cu învățământul rural, fiecare s-a temut să vorbească despre acest lucru.

• Noi avem ponderea mediului rural în populație cam în jur de 44-45%. Ce vrem? Rolul profesorului la țară? Dacă vrem să ținem școli mici, că nu prea sunt copii (acolo)… Deși avem 45% populație în zona rurală sunt foarte fragmentate școlile. Va trebui să ne asumăm că avem școli cu 7 copii, cu 10, cu 12 copii, și va trebui să ne asumăm că acolo nu poți face decât învățământ simultan. Adică ai o clasă cu 3 copii din clasa a 2-a, 4 din clasa a 4-a, alții din clasa a 3-a… E o problemă? Mulți spun că da, este o plagă. Dar să ne hotărâm ce vrem. Dacă vrem aceste școli în comunitățile mici nu ai altă variantă. Franța ce face: la fel. Irlanda la fel. Și-au asumat ca politică de stat faptul că vor școli în mediile lor rurale și vor să țină școli în comunități mici. Doar că spre deosebire de noi și-au antrenat profesorii să predea într-o logică multi-grade, cum se numește. Noi n-am făcut asta. Eu am început să îmi pun această problemă pentru că nu mă tem să le confrunt. Țin la poziția de ministru, dar nu e o carieră pe următorii ani. Eu chiar vreau să ajut oamenii din sistem și acest sistem. Eu am confruntat această problemă și am întrebat: vrem învățământ simultan? În comunități mici nu poate decât simultan. Atunci să ne antrenăm profesorii în această logică și am început un astfel de training din acest an. Întrebarea e de ce doar din acest an? De ce până acum, cu învățământ simultan, nu am făcut-o din timp? Altă soluție nu e, cu astfel de comunități mici și fragmentate. Nu trebuie să ne fie rușine pentru că și alte țări și-au asumat asta ca politică națională, și țări vestice.

• Altă soluție este să iei copiii aceștia din comunitățile mici, să îi duci în centru de comună și să ai o școală cu 30-40 de copii. Sau să îi duci în campusuri rurale. Este o altă perspectivă. Dar trebuie să ne hotărâm. Eu cred că ambele sunt bune, dar trebuie lăsate autoritățile locale să se hotărască ce doresc.

• Poți cu tehnologie și alt model, cu hibridul. Să rămâi în școală, sunt 2-3 copii în clasa respectivă dar sunt afiliați altei școli, unde sunt mai mulți copii în clasă, și intră hibrid. Dar atunci trebuie să ne asigurăm că îi învățăm pe profesori cum să predea într-o variantă online și acolo la tine în sat ai un profesor de sprijin – după ce ai făcut matematică cu cel mai bun profesor dintr-o școală mentor din centrul Bucureștiului, cu toate că ai fost în Munții Apuseni sau în Deltă, ai un profesor de sprijin acolo care după aceea lucrează practic. Este al treilea model. Nu trebuie forțat un model sau altul. Doar că trebuie discutat foarte cinstit despre ce avem, ce vrem, câți bani avem și să lăsăm autoritățile locale să implementeze un model definit de noi pe criterii de calitate.

• După ce s-au luat măsurile fiscal-bugetare, o mulțime de probleme ale sistemului au ieșit la iveală și au fost atribuite acestor măsuri. Nu apăr măsurile spunând că sunt cele mai bune practici că nu sunt, dar sunt practici care se regăsesc în țările europene sau în țări OCDE.

• Dar reforma zero, o reformă majoră, este reforma învățământului dual unde avem 40 și ceva la sută dintre copii și întrebarea este cum vrem să arate școala acolo. Eu am descris 3 modele, o mai fi și altele, dar acolo trebuie într-adevăr făcut ceva. Altfel ne prefacem că facem școală. Eu am fost mirat să aflu că parcă totuși nu e normal să lași ca în clasa a 8-a să ai un singur copil – au fost 12 astfel de clase la nivel național – sau cu 2 copii și am avut peste 20 spre 30, clase de a 8-a cu 3 copii… Unul se îmbolnăvește, doi lipsesc… Ce faci atunci? Deci măsurile fiscal-bugetare – sigur, au venit pe latura financiară – dar întotdeauna le-am filtrat educațional ca să pot corecta unele lucruri care nu au funcționat bine și să creez premisele pentru o reformă pe viitor.

• Nu mi s-a părut normal să avem clasa a 8-a cu 7 sau mai puțin copii. Plus că media a fost atât de scăzută că puteai să faci 2 clase de câte 8 copii în loc să faci o clasă de câte 16. Dar e o problemă să ai o clasă de 16 copii, trebuie neapărat să fie 2 clase de câte 8 copii? Dacă ai 2 clase de câte 8 copii înseamnă că ai normele dublate, începi să alergi după norme. Dacă ajungi la clase uriașe, sigur sunt țări, Coreea de Sud, 35-40 de copii pe clasă, nouă ni se pare de neacceptat. Pot fi și eu de acord, dar până acum câți au folosit limita maximă pe care o permitea legea? Adică la liceu 30+4 copii? Cam 1% din clase au ajuns acolo. Nu e o catastrofă, să nu ne imaginăm că în toată țara clasele sunt de peste 30 de copii. Nu, cele mai multe clase se află între limita inferioară și cea superioară.

• Discuția a fost dusă într-o zonă politico-ideologică și ne-am trezit că excepțiile sunt prezentate ca reguli. 36 de copii într-o clasă e ilegal. Dacă există vă rog să-mi spuneți. 34, dar, există, cam 1 virgulă ceva la sută din totalul claselor din această țară.

Horia Iovu, prorector Politehnica București: Foarte puțin se folosește gândirea critică, chiar și cea mai complexă ecuație poate fi explicată prin exemple simple

Principala carență din învățământul preuniversitar este accentul pus pe memorizare, avertizează Horia Iovu, prorector, Facultatea de Inginerie Chimică și Biotehnologii, Universitatea Națională de Știință și Tehnologie Politehnica București.

În continuare, memorizarea este primordială în pregătirea la aproape toate disciplinele. Foarte puțin se folosește gândirea critică, susține el, adăugând că elevii ar avea de câștigați dacă ar fi stimulați să gândească și dacă sunt ajutați să înțeleagă.

„Îmi aduc aminte cu plăcere de cursul de chimie fizică făcut de mine în facultate în urmă cu mulți ani. Chimia fizică este o disciplină la granița dintre chimie și fizică, complicată, cu multe ecuații și eram în fața situației de a învăța ecuația Clausius-Clapeyron, care descrie relația dintre presiunea vaporilor și temperatură pentru o substanță pură. Nu nu ni s-a demonstrat ecuația, nici nu ni s-a cerut să o învățăm pe dinafară, ni s-a dat un exemplul pe care mi-l amintesc și acum. Și anume: dacă mergeți la munte, la 2.000 de metri altitudine, veți observa că apa nu mai fierbe la 100 de grade Celsius, ci la o temperatură mai mică. De ce? Pentru că presiunea este mai mică, aerul este mai rarefiat, odată de altitudinea este mai mare. Și atunci am ținut minte dependența dintre temperatură și presiune”, a detaliat prorectorul.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Evident învățământul superior este beneficiar al pregătirii din învățământul preuniversitar. De aceea ne interesează ce în învățământul preuniversitar și am dori să influențăm în mod pozitiv ce se întâmplă în preuniversitar.

• O să spun în primul rând, ce lipsește în preuniversitar. Aș discuta despre ce facem cu cei care vin la școală, cu elevii care vin, cu părinții care își doresc performanță și educație de performanță pentru copii lor. Vorbesc din perspectiva de tată de elev în clasa a 7-a, și din cea de beneficiar, în învățământul superior, a ceea ce se întâmplă în preuniversitar.

• Important este modul în care se face predarea și evaluarea în preuniversitar. Aici este o nevoie stringentă de a face training cu profesorii. În sarcina profesorilor punem foarte multe lucruri, așa trebuie să fie, colegii noștri trebuie să fie încărcați de răspunderea pe care o au în pregătirea copiilor, dar pe de altă parte trebuie să le asigurăm și un training adecvat. Dacă doar le cerem nu vor putea face față la provocările specifice din această perioadă.

• Aici mă refer la modul de predare. Principala carență care se pune în preuniversitar este accentul pus pe memorizare. În continuare această parte de memorizare este primordială în pregătirea la aproape toate disciplinele. Foarte puțin se folosește gândirea critică, care ar însemna foarte mult pentru un elev din preuniversitar: modul în care este stimulat să gândească într-o anumită împrejurare și mai puțin să memorizeze.

• Sigur, aceste lucruri vin din perioada comunistă, pentru că atunci infrastructura (în învățământ)  era deficitară, nu erau bani de investiții, și atunci învățământul era centrat pe memorie și pe cunoștințele de bază. Lucrurile s-au schimbat  și este păcat să nu folosim această metodă.

• De exemplu, acum suntem într-o perioadă de constrângeri financiar – bugetare, care au o anumită abordare în gândirea critică. Un profesor ar putea pune copiilor o problemă în care o primărie cu fonduri limitate trebuie să aleagă o anumită investiție dintre: un parc, un spital, sau un centru sportiv. Voi copii, ce gândiți, ce ați face voi?

• Și atunci, copii iau mai întâi informația, la nivelul cunoștințelor lor, ce înseamnă investiția în fiecare dintre cele trei posibile ținte. Apoi să discute pe grupuri despre avantajele și dezavantajele fiecărei investiții.  Și apui să existe o alegere și o decizie asumată la nivelul copiilor: facem spitalul, sau parcul, sau centrul sportiv.

• Acest mod de a-i stimula pe copii să gândească critic este ceea ce cred că lipsește în prezent. Din păcate în cea mai mare parte a cazurilor, profesori evaluează memoria, evaluează cunoștințele acumulate de elev prin memorizare.

• Din păcate, această lipsă de educație prin gândire critică se transmite de multe ori și în învățământul universitar. Și aici se merge de foarte multe ori pe partea de memorizare deși investițiile în infrastructură sunt foarte mari. Există infrastructura necesară pentru a-i pune pe copii să gândească,  să experimenteze.

• Îmi aduc aminte cu plăcere de cursul de chimie fizică făcut de mine în facultate în urmă cu mulți ani. Chimia fizică este o disciplină la granița dintre chimie și fizică, complicată, cu multe ecuații și eram în fața situației de a învăța ecuația Clausius-Clapeyron, care descrie relația dintre presiunea vaporilor și temperatură pentru o substanță pură. Nu nu ni s-a demonstrat ecuația, nici nu ni s-a cerut să o învățăm pe dinafară, ni s-a dat un exemplul pe care mi-l amintesc și acum.

• Și anume: dacă mergeți la munte, la 2.000 de metri altitudine, veți observa că apa nu mai fierbe la 100 de grade Celsius, ci la o temperatură mai mică. De ce? Pentru că presiunea este mai mică, aerul este mai rarefiat, odată de altitudinea este mai mare. Și atunci am ținut minte dependența dintre temperatură și presiune.

• Am să dau un exemplu și din științele economice. În învățământ se abordează cunoștințele economice, dar la modul teoretic. Ce este PIB-ul, ce este inflația – se învață pe dinafară. Nu se abordează probleme practice, cum construiesc un buget de familie, ce înseamnă un credit pentru acest buget…

• Cred că, în prezent, lipsește abordarea profesorilor prin gândire critică și trainingul specific, dar mă refer și la atitudinea profesorilor. Chestiunea de atitudine cred că este cea mai importantă. Atitudinea înseamnă să mă gândesc dincolo de interesul propriu, să mă gândesc și la interesul general. Problema este întâlnită și în învățământul superior.

• Sunt profesori în învățământul superior care nu cunosc o limbă străină. Unii nici nu au plecat măcar o dată în străinătate să vadă ce se întâmplă în altă parte. Și atunci atitudinea este inflexibilă, de respingere a unor schimbări, care trebuie făcute. Nu avem încotro., căci altfel rămânem  în urmă.

• Am beneficiat de o bursă Tempus, după 1990 și am văzut cum era în străinătate și am dorit să facem șiaici ceva la fel.

• Repet, investițiile în universitățile noastre le  arată comparabile cu cele occidentale. Problema este a atitudinii. O să dau un exemplu din grădina mea. Am încercat să construiesc aici ce am văzut în alte părți. Am creat un grup de cercetare, oameni care s-aui preocupat, am adus investiții foarte mari. M-am confruntat cu atitudinea.. Trebuie să vii să-ți faci munca ta, programul tău, cu gândul să produci ceva. Eu aș da o lege care să nu permită să fii cadru în învățământul superior, dacă nu ai un stagiu, un contact substanțial cu străinătatea.

• Este problema izolării, nu avem contacte suficiente cu colegii din străinătate. Și atunci când vin niște schimbări…. facem valuri.

• Pe de altă parte, eu valorizez foarte mult învățământul dual, unde gândirea critică își are locul meritat. Am început să înrolăm candidați pentru învățământul dual, unde experiența companiilor este extraordinar de importantă. Și aici am avut opoziție importantă, tot din cauza atitudinii. Ce ne trebuie nouă să ne învețe companiile, ce, noi nu știm?! Această atitudine extrem de dăunătoare și duce la rezistența la schimbare.
• Ca să aducem colegii noștri în această paradigmă a schimbării este nevoie de training.

• Faptul că avem fonduri necheltuite pe programul Erasmus spune foarte mult. Bine, pentru că mobilitățile de in-coming sunt deocamdată destul reduse, încă cei din străinătate nu găsesc mediul propice pentru a se dezvolta.

• Dar foarte dureros este faptul că, și pe mobilitățile out-coming avem probleme, sunt multe mobilități c are se oferă dar nu sunt suficient de mulți studenți care să participe.  De ce? Iarăși revin la atitudine, care nu este suficient de deschisă către a vedea și altceva, către schimbare.

• Ar trebui reglementată exercitarea profesiei de treinuirea periodică, de forme de învățare continuă.

Claudia Sofianu, AmCham România: Mediul privat nu se așteaptă ca din școlile românești să iasă experți de nișă

Mediul privat nu se așteaptă ca școala românească să producă experți de nișă, ci profesioniști cu competențe pe care se poate construi și cu o gândire critică bine antrenată, susține Claudia Sofianu, membră în Consiliul Director AmCham Romania, Chair – grupul de lucru pentru piața muncii/Partener EY Romania.

Ea a dat exemplul personal – cu o educație în filologie a ajuns în consultanță fiscală.

„Dar în legătură cu ce cere angajatorul sau ce poate să ceară: au cerut limbi străine pe care se nimerește să le ai și o gândire critică, pe care o înveți în școală. Prin acestea angajatorul clădește prin programele proprii, ceea ce mulți din membrii comunității noastre fac. Nu este așteptarea mediului de business și a mediului privat să iasă experți de nișă”, a precizat Sofianu.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Domnul ministru a avut ocazia să audă ce are de spus comunitatea noastră în discuțiile și întâlnirile pe care le-am avut pe parcursul verii. Încep prin a preciza perspectiva din care voi discuta în următoarele momente. Sunt mama a două fetițe care învață în sistemul public românesc, una în ciclu primar, una în ciclu gimnazial. Cu toate provocările credem în sistemul public din România și în primul rând din perspectiva continuității și variației de oferte pe care totuși le are pe partea liceală și universitară și întâmplarea face să provin dintr-o familie de cadre didactice, unele din ele active.

• Aș vrea să aduc input-ul comunității de business pe care o reprezint și anume Camera de Comerț Americană în România, AmCham, care reprezintă 600 de companii americane, românești, internaționale. Împreună creăm peste 250.000 de locuri de muncă în România, avem o investiție estimată de peste 30 de mld. dolari în România și acoperim cam 32 de domenii de activitate.

• În cadrul AmCham sunt membru în board și mai ales președinte și coordonator al comitetului de piață a muncii și evident colaborăm în strânsă legătură cu platforma de educație care e un pilon prioritar în comunitatea noastră. Ce încercăm noi să facem este să cuantificăm importanța și carențele sistemului de educație în piața muncii și gap-ul care se vede din perspectiva noastră și a membrilor noștri ca angajatori.

• Tema e top 3 probleme privind forța de muncă calificată și capitalul uman adecvat și soluțiile.

• Aș începe prin a le puncta și apoi să dezvoltăm în măsura în care nu au fost dezvoltate.

• Erodarea capitalului uman ca avantaj competitiv al României. Aceasta ar fi principala temă de pus pe masă, în opinia noastră. Știm că e complexă, că nu vine doar din calitatea sistemului de educație, dar este ce impactează în momentul de față companiile din ce în ce mai mult. Știm că unul din motive pentru care companiile străine au investit în România, poate cel mai serios, a fost calitatea forței de muncă. A fost un avantaj competitiv clar, alături de costurile relativ sub control sau echilibrate în comparație cu țările din regiune cu care concuram. Percepția noastră clară este că acest avantaj competitiv se erodează spre dispariție. Adică situația nu este una nici ușor de gestionat și evident vedem că măsurile remediale vor trebui luate în considerare pe termen lung prin acțiuni complexe.

• A doua provocare: corelarea ofertei educaționale sau din sistemul de învățământ cu nevoile pieței de muncă. Este una din temele noastre preferate și una din temele asupra căruia mă aplec și eu. Comunicarea reală între nevoile sociale și de pregătire a forței de muncă. Domnul ministru a abordat în discursul de început ce anume pregătim. Totodată, domnul rector spunea că pregătim mulți economiști și juriști. Calitatea lor, însă, tind să spun din perspectiva mea personală, a omului căruia îi trec sute de oameni prin mână în fiecare an – ca companie angajatoare recrutăm în primul rând de aici – nu este una așa cum ne-am așteptat și cum a fost. Nu este că dintr-odată vrem mai mult. Vrem aceleași standard pe care le-am avut și acum 20 și 10 ani când am început eu în acest domeniu.

• O a treia provocare pe care aș puncta-o este disponibilitatea forței de muncă. Aici, bineînțeles, parte din cauze nu sunt în sistemul de educație. Parte sunt în infrastructură, demografie, în atractivitatea orașelor mici și foarte mici sau a mediului rural în a contribui la piața forței de muncă activă. Într-adevăr, diferența și nevoia cea mai mare este în regiunile dezvoltate, peste 70% București, Ilfov, Timiș, Brașov, Cluj, Iași – aici întâmpinăm cele mai mari nevoi deși sunt centre universitare mari. Într-acolo se îndreaptă evident și angajatorii.

• În 2023, organizația noastră, în colaborare cu parteneri, a efectuat un raport prin care am încercat să estimăm deficitul forței de muncă calificate – nu supracalificate. Ținând seama de trendurile economiei din acel moment estimarea era de 335.000 de persoane până în 2026. Acum, ce se întâmplă de 2 ani de zile, de anul trecut, intervenția inteligenței artificiale, regândirea strategiei angajatorilor, este posibil să se fi redus sau oprit acest decalaj, dar totuși este unul foarte important.

• Domnul ministru ne-a dat ocazia să discutăm și să punem pe masă aceste provocări. Am amintit deja, dintre realitățile care afectează semnificativ calitatea capitalului uman, rata abandonului școlar în ciclul primar și aici organizația noastră a făcut în colaborare cu Universitatea București un raport relevant. Vreau doar să punctez aspectul cel mai șocant: la nivelul anului 2024, din generație, 23.000 de copii au părăsit sistemul.

• 23.000 de copii care probabil nu vor avea șansa unei vieți decente sau contribui foarte greu, activ, în piața muncii. Iar impactul economic la nivel de societate pe durata de viața a acestor copii este de aproximativ 40% din PIB-ul României de anul trecut. Mare parte sunt din mediul rural, dar nu doar.

Intervenție Ministrul Daniel David:

• Din acest motiv spuneam că reforma școlii rurale este reforma zero pe care trebuie să o facă orice ministru care ar fi în vremuri normale. Nu în primul mandat cu situație de criză politică și austeritate și al doilea de criză politică. Dar ați văzut câte reforme mari au început. De reforma mediului rural nu am putut să mă ocup decât prin întărirea învățământului simultan aducând pregătirea profesorilor. Dar la un moment va trebui să problematizăm acest lucru. Ce model dorim acolo și să ne hotărâm că îl implementăm, nu să criticăm și să zicem că ăla e bun sau ăla nu. Depinde de comunitate.

Întrebare Daniel David: Știți și dvs. că generațiile actuale pe parcursul vieții active își schimbă locul de muncă de vreo 4-5 ori, nu doar în aceeași zonă, ci în zone înafara domeniului. Cum îmbinăm cele 2 lucruri? Eu sunt de acord că școala trebuie să fie dedicată calității. Dacă formezi măcar formarea să fie de calitate. Nu discutăm aici. Dar în legătură cu ce domenii și pentru ce domenii formezi, cum le împăcăm pe cele două? În mintea mea – poate dvs. aveți altă soluție – ar trebui pregătiți specific pentru un domeniu mai îngust? Atunci să vină în logica învățământului dual – și la preuniversitar și la universitar. Altfel așteaptă-te că universitățile, în afara zonei vocaționale, o să aibă pregătire mai largă. La fizică – ai putea să ai un profesor de fizică, s-ar putea să lucreze în data-science, poate într-o anumită companie în petrochimie și așa mai departe. Dar ce înseamnă să îi pregătim pentru piața muncii? Cât de specializată să fie pregătirea?

Răspuns:

• Este o întrebare foarte validă și poate exemplul meu personal poate ajuta. Eu sunt absolvent de limbi străine, asta am terminat în liceu – franceză/engleză intensive – cu mențiunea că voiam să devin magistrat. Deci urma să dau la drept. Am dat la drept la Cluj, am căzut examenul la magistratură și a trebuit să îmi găsesc un job. Am ajuns în mediul privat și sunt consultant fiscal. Ce folosesc cel mai mult din ce am învățat în școală – limbile străine. Lucrând într-un mediu multinațional…

• Faptul că am ajuns de la filologie în consultanță fiscală este o investiție personală. Pe care am avut norocul să mi-o ofere angajatorul. Dar în legătură cu ce cere angajatorul sau ce poate să ceară: au cerut limbi străine pe care se nimerește să le ai și o gândire critică, pe care o înveți în școală. Prin acestea angajatorul clădește prin programele proprii, ceea ce mulți din membrii comunității noastre fac. Nu este așteptarea mediului de business și a mediului privat să iasă experți de nișă. Nu asta ne dorim, pentru că fiecare companie și fiecare angajator are propriile…

Intervenție Daniel David: Deci înțeleg că educația formală, care ar trebui să își lase o anumită libertate – exceptând din nou zonele vocaționale, unde legătura e mai directă –  trebuie să fie mai puternic legată de educația non-formală care să vină și să ducă absolventul pregătit direct pe fișa postului. Sau aproape de ea. (…) Avem și educația informală, competențele pe care le-ai învățat la locul de muncă și pe care o să ajungem să le certificăm.

Cătălin Gherghe, decan al Facultății de Matematică și Informatică, coordonatorul lotului olimpic de Matematică al României: Formarea profesorilor este esențială

Identificarea și formarea elevilor cu potențial de a face performanță depinde de calitatea cadrelor didactice, investițiile în perfecționarea acestora fiind insuficientă, este de părere conf. dr. Cătălin Gherghe, decan al Facultății de Matematică și Informatică, Universitatea București și coordonatorul lotului olimpic de Matematică al României.

El a avertizat că în România poți deveni profesor de matematică fără să faci matematică. El a criticat totodată masterul-didactic suspendat ulterior de Ministerul Educației, la care au ajuns să se înscrie profesori ai universităților care îl puneau la dispoziție datorită burselor foarte mari care se acordau.

„Ei bine, această măsură aberantă a acestui pseudo-master didactic este un atentat la siguranța învățământului din România. Din fericire, domnul ministru a răspuns cererilor noastre și deocamdată l-a oprit. Trebuie să fie regândit. (…) În acel master-didactic s-au pierdut o groază de bani. S-a ajuns inclusiv anul trecut să candideze pentru a fi studenți la acest master-didactic și profesorii de la facultate, la o universitate. S-au înscris pentru că primeau bani, acea bursă enormă, 3.000 și ceva de lei. Nu s-au făcut profesori. Din cei pe care îi avem la masterul nostru, toți sunt profesori”, a comentat Gherghe.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Rezultatele lotului olimpic al României sunt incredibile. Matematica din România s-a clasat pe primul loc din Europa și pe locul patru în lume, după super-puterile America, China și Coreea. Și vine întrebarea cum e posibil? Mai ales având în vedere că educația medie se spune că nu e atât de bună. Deși dacă te gândești la sport, de exemplu, niciodată nu o să apară vârfuri dacă nu ai o bază. Înseamnă că e de gândit și aici. Este un miracol pentru că rezultatele sunt excepționale fără implicarea societății. Ce s-ar putea face? Aici am încercat să mă gândesc în termen de competențe.

• Probabil că se trage și din faptul că există o tradiție. Olimpiadele au fost inventate de România. Prima olimpiadă internațională de Matematică, până atunci nu a mai fost nicio olimpiadă de științe a fost în România, la sugestia Societății de Științe Matematice din România.

• Cum încercăm să lărgim baza de excelență? Mă întreabă cunoscuți, ce ar trebui să facă copilul meu să fie olimpic la matematică? Uneori, cu răutate poate am spus, încearcă să faci alt copil. Nu oricine poate. Olimpiadele la nivelul acesta nu sunt pentru toți. Dar cum îi descoperim? Drama omului este că de multe ori a ajuns la sfârșitul vieții și nu a știut niciodată la ce este bun. Nu a fost descoperit. Aici este rolul profesorului și a învățătorului. Cum? Nu e simplu. Un dascăl ar trebui să urmărească privirile copiilor. Poate la nivelul de primar nu ai așa multe moduri să vezi că este bun la matematică.

• Matematica a cam fost scoasă de la liceele pedagogice. Un învățător care se pregătește la liceele pedagogice nu mai face matematică în clasele a XI-a și a XII-a. Nu este în regulă. Un învățător va preda română și matematică. Știa Ion Creangă matematică? Are poate cea mai frumoasă problemă de matematică, aceea cu cinci pâini. Deci prima problemă, ne trebuie învățători foarte buni.

• Bun. Au fost descoperiți. Ei trebuie pregătiți. Pregătirea olimpicilor înainte de ’90 era incomparabilă și erau lucruri foarte simple. În trimestrul al III-lea primii 40 de copii, cei mai buni la matematică, din țară, erau adunați într-un centru de excelență în care continuau școala. Matematica o făceau cu profesori universitari după un program bine stabilit și făceau și celelalte ore. S-a renunțat.

• Profesorii, formarea profesorilor. Poți deveni profesor de matematică fără să faci matematică. O să ajungem, glumim, la nivelul Americii. În învățământul gimnazial din America, cam 70-80% dintre cei care predau matematica, nu au făcut matematica vreodată la facultate. Ei bine, această măsură aberantă a acestui pseudo-master didactic este un atentat la siguranța învățământului din România. Din fericire, domnul ministru a răspuns cererilor noastre și deocamdată l-a oprit. Trebuie să fie regândit.

• Noi avem un master de matematică didactică în facultate, nu este un master didactic, dar este un master așa cum trebuie să fie un master didactic.

• În acel master-didactic s-au pierdut o groază de bani. S-a ajuns inclusiv anul trecut să candideze pentru a fi studenți la acest master-didactic și profesorii de la facultate, la o universitate. S-au înscris pentru că primeau bani, acea bursă enormă, 3.000 și ceva de lei. Nu s-au făcut profesori. Din cei pe care îi avem la masterul nostru, toți sunt profesori.

• Vorbea domnul ministru de gradațiile de merit. În gradații de merit, în fișele acelea, se punctează foarte tare un profesor care a avut copii cu deficiențe. Foarte puțin se punctează un profesor care a pregătit un olimpic internațional. Nu contează la mai nimic lucrul ăsta, faptul că avem un grup de profesori excepționali. Se punctează tot felul de pseudo-cursuri de perfecționare.

• Sunt lucruri la îndemână să faci, vorbesc de excelență.

• Foarte puțină lume știe despre performanțele olimpicilor. Veneam de multe ori și nu ne aștepta nimeni la aeroport, doar părinții – contează și asta, dar cultura performanței, a excelenței trebuie avută în vedere la nivel de sistem.

Bogdan Cristescu, director Direcția Curriculum, Examene și Evaluări Naționale, Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare: Avem nevoie de o abordare multiplă: pentru excelență și pentru nivelul de bază

Zona de excelență trebuie tratată pe un culoar separat, ce are nevoie de susținere, dar aceasta nu este reprezentativă pentru sistem, susține Bogdan Cristescu, director Direcția Curriculum, Examene și Evaluări Naționale, Centrul Național pentru Curriculum și Evaluare.

De cealaltă parte, trebuie să direcționăm clar competențele și ceea ce facem  la un nivel de bază pentru că, în prezent, un elev român întrebat „Ce preferi – să iei al doilea produs cu reducere de 50% sau să iei setul redus cu 33%”, se gândește foarte mult înainte să-și dea seama că este același lucru.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Ceea ce face domnul Cătălin Gherghe (coordonatorul lotului de olimpici la matematică al României – n.red.), felul în care s-a schimbat fața lotului olimpic al României, de câțiva ani, de când are o abordare targetată și cu un scop, și locurile pe care am ajuns, nemaiîntâlnite de ceva timp, cel puțin după Revoluție, arată că atunci când ai un plan și știi la ce te adresezi, lucrurile dau rezultate. Toate lucrurile care au fost gândite strategic au dat rezultate.

• Ideea este următoarea și noi, cu toții, o știm: performanța la olimpiade este o performanță pe care greu o poți asocia sistemului. Este o performanță a profesorilor dăruiți, a copiilor dăruiți, a părinților dăruiți. Uneori este bine să te uiți și la cifre. Noi ne bucurăm de rezultatele noastre la olimpiade, dar, uneori, acestea ne pot păcăli. Dacă vă uitați foarte în discursul public, auzim „Noi avem olimpici”. Apar două întrebări. Sunt olimpicii aceștia rezultatul sistemului? Aduc eu plus valoare pentru sistem? Oare cât rău facem, uneori, când un profesor, din dorința de a scoate un olimpic, uită trei clase cu care nu mai face treabă, în căutarea olimpicului? Se întâmplă des. De asta vă spun, cele două lucruri trebuie tratate separat. Ar trebui să avem o înclinație spre excelență, și de asta există centrele de excelență, și, pe de altă parte, trebuie să ne ferim să ducem toată educația în căutarea excelenței, pentru că atunci nu ajungem unde trebuie.

• Am avut o curiozitate și m-am uitat pe niște statistici și la un moment dat, când m-am pus să colectez câți elevi avem participanți la olimpiade județene, am descoperit că aveam mai puțin elevi decât profesori implicați în organizare. Ceea ce, în opinia mea, nu ne ajută când vorbim despre olimpiadă ca atare, iar eu am la o anumită disciplină, nu o să spun la care, pentru patru clase de liceu, ai 5.000 de olimpici la faza județeană. Pentru ei investești foarte mult. Nu minimizez efortul lor, dar întrebarea este: pentru școala de masă, fără a uita copiii cu nevoi speciale, fără a uita olimpicii, care au tot niște cerințe educaționale speciale, țara se ridică prin ridicarea mediei.

• Întrebarea noastră este unde stăm cu media? Faptul că planurile – cadru pentru liceu au fost adoptate, nu în forma pe care mi-am dorit-o inițial, este un lucru foarte bun. Pentru că nu mai fuseseră modificate, major sau esențial, din 1995.

• Toată lumea trăiește cu o imagine a educației de pe timpul nostru, în condițiile în care uităm că educația pe care o vedeam noi, cel puțin cei din generația mele (am dat examen pentru treapta a II-a de liceu), ne uitam doar la cei dintre noi, care nu ajunseseră în fabrică sau industrial. Și, atunci, nu prea este un eșantion reprezentativ. Dacă mergem mai departe de atât, ne uităm la toate statisticile extrem de îngrijorătoare, la nivelul României și nu numai, legate de analfabetismul funcțional, de faptul că, fără să ne uităm, expunem copii unor lucruri pe care ei nu mai sunt capabili să le înțeleagă, și dau din nou exemplul, pentru că este important prin gravitatea lui: prin proiectul ROSE, finanțat prin Banca Mondială, a fost o testare la matematică anul trecut, pentru copiii de clasa a IX-a. Imediat după ce dăduseră evaluarea cu pricina, s-a făcut o testare exhaustivă, mergându-se către toate competențele. Toate competențele și toate conținuturile, la matematică. S-a dat testare din materia de clasa a VIII-a, care era cea mai recentă; celor care erau sub 50% din ceea ce ar fi trebuit să știe li s-a dat din clasa a VII-a ș.a.m.d. Am ajuns la niște procente extrem de mari de copii care nu știau conținutul de clasa a V-a. Și, totuși, ei, erau în clasa a IX-a și le predam ce? De la un moment dat, gap-ul dintre ceea ce am eu nevoie ca să merg mai departe și ceea ce știu este atât de mare, încât nu le dăm nicio șansă, chiar dacă ei încearcă.

• Atunci, în opinia mea, abordarea importantă este să ne uităm la marea masă a copiilor, să ne uităm la profilul lor, să ne dăm seama că asta este o problemă internațională, cu referire la Raportul OCDE Education at a glance, care este un raport comparativ foarte bun. Sub nivelul 1 de literație, analfabeți funcționali, sunt 13% din absolvenții de învățământ superior. Media OCDE. Și atunci, poate trebuie să ne calibrăm ce ne dorim. Business-ul vrea oameni pregătiți să facă parte din business, educația își pune problema că ne dorim un pic și cetățeni, avem competența de sensibilizare culturală. Întrebarea angajatorului este: Ok, partea de sensibilizare culturală unde mă ajută? În opinia noastră ajută, dar noi suntem din partea educației… Și, atunci, trebuie să găsim un echilibru, și ar trebui să targetăm în mod direct, mediul și submediul, ca să-l ridicăm.

• Când ne uităm în evaluările internaționale, deși avem niște rezultate extraordinare la olimpiade, nu numai la matematică, peste level 6 la PISA nu că nu avem 6%, sau 50% ca Singapore, noi avem sub 3%. Apare o întrebare: avem atât de mulți elevi în partea superioară a mediei? Datele arată că nu. Părerea mea este, că matematica nu și-a pierdut accesul la marea masă – selecția și preselecția începe cu zeci de mii de copii. Rezultatele se văd – este elita elitelor, care muncește în afara școlii extrem de mult.

• Ca politică a statului, părerea mea este să ridică ceea ce este mediu și sub mediu, pentru a putea avea vârfuri. De asemenea, trebuie să ne direcționăm foarte mult nevoile spre ceea ce înseamnă competențe  care ne vor duce spre competitivitate. Ați văzut Raportul Draghi, apropo de competitivitatea UE și de faptul că imediat după aceea a fost lansată The Union of skills și accentul pus, dincolo de abordarea inițială, cu cele opt competențe, acum se insistă foarte mult pe basic skills, cum sunt numite în documentele europene, sau ceea ce OCDE numește foundational skills, și anume literacy, numracy, basic digital și civic. Europa ne arată că nu putem pierde din vedere competențele civice, pentru că vedem cât suntem de expuși la dezinformare și, atunci, degeaba ai un standard de viață ridicat, dacă ești atât de expus la tot ceea ce înseamnă pseudoștiință.

• De asta programele pentru liceu și avem o întreagă dispută, pentru că avem o anumită part  care își dorește să facem chestia care contează, care ne conduce spre excelență și să-i uităm pe ceilalți, sau să ridicăm media, pentru că la noi despre asta este vorba când vorbim despre cei 40% analfabetism funcțional. Dacă am reuși să-i ridicăm pe cei care sunt sub nivelul 1 sau poate de la nivelul 2 i-am ridica spre 3, din punct de vedere al impactului pentru economie ei vor face o diferență majoră.

• Problema noastră este că la cei sub nivelul 1 la PISA noi avem o sumedenie de copii pe care ei nici nu-l pot categorisi, pentru că ei sunt sub ultimul nivel testat. Lucru care nu este de mirare. Noi avem evaluarea noastră de clasa a VIII-a. De 15 ani încoace nu a fost an în care procentul celor care nu au luat 5 este de 30%. Când spunem 30% din copii vorbim de o generație de aproape 150.000 de copii, ceea ce înseamnă 45.000 de copii, anual. Cei care iau note sub 2, adică nu fac un calcul simplu, care nu ar putea ce rest le rămâne dacă cumpătă două pâini cu o bancnotă de 50 de lei, sunt cam 10%, ceea ce înseamnă 10.000 de copii care au trecut prin nouă ani de școală.

•  Și, atunci, devine provocarea majoră: să nu fii nevoit să alegi între unii sau alții, pentru că fiecare aduce plus valoarea lui, pe de altă parte să targhetezi și acolo unde poți obține cel mai mult money return. Abordarea este multiplă: tratarea pe un culoar total separat a zonei de excelență, care are nevoie de susținere, dar care nu este reprezentativă pentru sistem, dacă vrem să nu ne mințim, și, pe de altă parte, să ne direcționăm clar, competențele și ceea ce facem, la un nivel de bază pentru ceea ce merge mai departe. Pentru că, în secunda în care tu ai un elev român care, întrebat „Ce preferi – să iei al doilea produs cu reducere de 50% sau să iei setul redus cu 33%”, se gândește foarte mult înainte să-și dea seama că este același lucru.

• Eu cred că sistemul de educație, la momentul actual, nu este  adecvat nici pentru piața muncii, nici pentru universitar. Cred că facem eforturi susținute în această direcție și suntem pe un trend crescător.

• Trebuie să vedem care este ținta noastră și care sunt copii pe care-i avem în vedere și cum îi avem în vedere. Inteligența soci – emoțională este extrem de importantă, foarte mulți copii se pierd așa. Trebuie să ne punem problema unui copil care se simtă în siguranță – aproape jumătate din elevii români de gimnaziu se simt respectați, ceea ce este îngrozitor de puțin. Același lucru se întâmplă și cu profesorii. Întrebarea este cum facem noi, toți, ca să producem competențele care trebuie, într-un mediu care trebuie, astfel încât ele să dea roade.

Întrebare: Avem o statistică cu absolvenții de liceu care nu au intrat la facultate și joburile în care ajung, de obicei, să lucreze.

Răspuns: O asemenea statistică este dificil de obținut. Dar a fost implementat un proiect, Reconnect, care are trei mecanisme – un mecanism de previziune a cerințelor pe piața muncii, un studiu de inserție a absolvenților și o analiză a gap-ului dintre formare și ceea ce continuă ei mai departe.

Ionuț Stanimir, BCR: Cum să faci dintr-un muncitor la McDonads un tehnician în IT. Nu există nimeni în SUA, bogat sau sărac, alb sau negru, rural sau urban, care să nu aibă impregnat în ADN-ul său responsabilitatea individuală

Responsabilitatea individuală, optimismul și orientarea către performanță, implicarea stakeholterilor la fiecare pas al proiectelor și modele de angajabilitate – așa reușeșt societatea americană să răspundă unor probleme cu care se confruntă și România, de la analfabetism, la adecvare la economie și la nevoile angajatorilor, de la soluții privind impactul inteligenței și   „marea dilemă a Americii – cât de competitivă tehnologic va putea fi în viitor”, susține Ionuț Stanimir, director executiv al Direcției Marketing și Comunicare, BCR.

Ionuț Stanimir a petrecut recent două luni în Statele Unite, analizând, în cadrul unui program de tip fellowship, programe de dezvoltare pentru tineri în 10 orașe.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Vin aici din partea unei companii care face un program de educație financiară care a ajuns la un milion de oameni, majoritatea dintre ei – tineri sub 25 de ani.

• De asemenea, vin care reprezentant al unui proiect care dezvoltă centre de tineret în toată țara destinate  celor între 14 și 24 de ani, unde pot afla educație financiară, educație antreprenorială, introducere în tehnologii digitale și inteligența artificială, protejarea mediului și, mai ales dezvoltare personală.

• Și nu în ultimul rând vin cu o experiență personală despre care aș vrea să vă dau detalii, care are mare relevanță pentru România.

• În  aprilie anul acesta am fost selectat într-un fellowship internațional, care se cheamă Eisenhower Fellowships. Timp de două luni am petrecut în Statele Unite uitându-mă la programe de dezvoltare pentru tineri în 10 orașe pe tot parcursul Statelor Unite, înconjurat fiind de 23 de alți colegi din toată lumea.

• Înainte să vă spun lecțiile pe care am încercat să le sistematizez, aș vrea să vă fixați patru cifre în cap: Unu, Doi, Trei și Patru.

• UNU se referă la ceea ce am observat în termeni de responsabilitate individuală.

• Nu există nimeni acolo, bogat sau sărac, alb sau negru, rural sau urban, care să nu aibă impregnat în ADN-ul său responsabilitatea individuală. Toată lumea știe că, la sfârșitul zilei, succesul sau insuccesul i se datorează sieși. Nu am întâlnit pe nimeni – și am vorbit cu oameni din toate straturile societății, care să nu creadă profund acest lucru.

• Numărul DOI sunt cele două valori care orientează societatea americană, de unde cred că avem ce învăța. Este optimism și performanță. Indiferent cine ești, unde ești, ce faci, două lucruri le-am auzit în continuu: I am gonna make it  și I have to be the best.

• Dacă era mecanic, cofetar, dacă lucra în AI, aceste lucruri le-Am auzit în continuu.

• Hai să spunem că aicea suntem în zona de abordări personale. La nivel de abordări sistemice au fost trei lucruri care mi s-au întipărit în minte.

• Mai întâi de toate este vorba de intenționalitate.

• Când americanii fac ceva, instituții , companii, organizații, licee sau municipalități o fac ca să se întâmple până la capăt. Nu face nimeni cu jumătăți de măsură. Nu face nimeni ca să se asigure că stakehorderii sunt ținuți sub un management prudent, ca să o mermelim până când, vorba aia, se va închide proiectul. Lumea face ca să se întâmple.

• A doua chestie este că lucrurile serioase au nevoie de investiții și, de asemenea, în momentul în care făceam comparație între ce investim în România și cu ce rezultate, și ce investesc ei și cu ce rezultate – ei au întrebat dar nu cumva asta costă cam mult la voi?

• Eu am spus : cu suma menționată de cineva am putea repara toată angajabilitatea dintr-un oraș de mărime mică, mijlocie, să spunem Medgidia, din România. Și ei au spus: nu, pentru că noi știm foarte bine că banii aceștia investiți pe parcursul întregii vieți a unui om produc genul acesta de randament și noi putem să demonstrăm oricui, cu cifre, că aceste costuri se materializează în eficiență și eficacitate.

• TREI, al treilea lucru a fost o experiență uimitoare. Nu exista nici o organizație pe care s-o fi văzut, care să nu aibă angajament al tuturor celor care le erau stakeholder, la fiecare pas al proiectului.

• Dacă era o instituție care făcea educație, la fiecare pas al curiculei făcea această consultare cu stakeholderii întrebând un lucru foarte simplu: credeți că este bine ce facem acum? În această etapă a proiectului? Și mi se pare că de foarte multe ori, dată fiind incertitudinea, riscul, românii preferă să se închidă într-un cocon, să-și facă proiectul, să-l pună înainte și să spună: eu l-am făcut. E treaba voastră dacă vreți să-l luați sau  dacă vreți să-l folosiți. Vă dau în scris că este cel mai greșit lucru pe care îl facem.

• Oricât de dificil ar fi, trebuie să deșirăm acest ghem de izolare și să întrebăm la fiecare pas al proiectului: credeți că este bine ce facem? Puteți contribui cu ceva?  Aveți experiență, aveți o altă idee?

• Și trec la cifra PATRU, cele patru modele modele mari pe care le-am văzut, în termeni de angajabilitate și pregătire pentru carieră (career readiness).

• Vă rog să vă închipuiți un pătrat cu patru colțuri în care avem: clustere de angajatori; municipalități; instituții de educație și instituții care fac politici publice.

• În termeni de pregătire pentru carieră fiecare au modele foarte interesante.

• Să începem cu clusterele de angajatori. Au reușit să impună acest tip de abordare prin care programele de formare nu mai durează patru sau trei ani de zile. Într-un an și jumătate sau de la 6 la 12 – 18 luni, reușeau, pe microcredențiale, să capete sprijin municipal sau federal astfel încât să intre, pe o parte, muncitori la McDonalds și, atenție, să iasă pe cealaltă parte specialiști în cybersecurity.

• Nici eu nu am crezut până când nu am văzut că, de fapt, este un program sistematic, care nu scoate un inginer de software, ci scoate un tehnician foarte bun, care știe să respecte o rețetă și care este antrenat specific pe parcursul curriculei sale de formare în pregătire pentru carieră (career readiness). Ce înseamnă asta: cum să vorbești, cum să-ți menții motivația, cum să administrezi conflicte, situații complicate și așa mai departe.

• Toate programele de acest fel erau ancorate în pregătirea aceasta tehnică, pe durată scurtă și, în pregătirea de… ce spuneau ei, de leadership pentru oamenii care intrau în program.

• Trecem la al doilea colț al pătratului, vorbim de municipalități. În municipalitățile pe care le-am văzut, Saint Louis, San Francisco, Los Angeles, am văzut modele foarte interesante în care se întâmpla lucrul următor: municipalitatea aloca program de burse pentru tineri care să încerce o meserie într-un program specific de tip career readiness.

• Sau municipalitatea mandatează o instituție locală de prestigiu. Grădina botanică din țară . de exemplu – printre cele mai mari din țară, era mandatată de municipalitatea din Saint Louis să facă programe de tehnicieni de mediu, youth leadership summit, să contacteze angajatorii din zonă, și să deseneze curriculă.

• Colțul trei, instituțiile de educație. Au – din ce am văzut eu, un outlook foarte strategic. Se uită la tinerii pe care îi educă, absolut fantastic, întrebându-i: voi cum ați vrea să vă predăm?  Și desenează programe de game-ificare a programelor de educație, în care echipe tinere din liceul respectiv concurau pentru a crea o curriculă. Să zicem pe literatură, sau pe matematică.  Și această curriculă se transformă într-un modul care este vândut mai departe altor districe școlare din SUA. Elevii studenții proiectează modul – modul nu ce nume – să le fie predat.

• Totodată, în momentul în care gândesc interacțiunea cu angajatorii, formatele de interacțiune ale instituțiilor de educație sunt din sfera marketingului, efectiv.  Au lunch hours… Colegiul tehnic din Boston are lunch hours cu angajatorii la care participă elevii sau studenții, care veneau acolo știind că pierd ore de lucru care le asigură pânea pe care ei trebuie s-o pună seara pe masă acasă, dar veneau acolo și își tratează angajatorii ca pe niște parteneri care spun asta ne place asta am vrea să fie, asta nu.

• Ultimul colț al pătratului este cel al politicilor publice, un de modele au fost extraordinare pentru mine. Unul foarte simplu, în care directorul educațional de la Brooking Institution a spus o chestie care inițial m-a lăsat perplex. A spus: plătiți-vă extra profesorii care fac chestii inovative și fac performanță. Și am întrebat: dar  nu-i treaba lor să facă asta? Și a zis nu, plătiți extra pentru că nu costă mult și efectul este supradimensionat.

• Al doilea lucru din public policy a fost consiliul de investiții dintr-o regiune a Miami, care odată la șase luni făcea următorul lucru: în Education Leadership Council chemau toți directorii de licee, colegii tehnice, universități ca să le spună: în cinci ani de zile noi plănuim să atragem aici o investiție pe aeronautică. Ca să fim performanți în a atrage această investiție, noi vom asigura terenul, cadrul fiscal, cadrul legislativ.  Voi trebuie să ne ajutați să avem avantajul forței de muncă. Proiectul este peste cinci ani, este un termen destul de mare, însă avem nevoie ca voi deja să porniți linia de la școală, la liceu, la colegiul tehnic, la universitate.

• Odată la șase luni se întâmpla această consultare cu oamenii care conduceau instituții de educație din zona respectivă.

• Aș vrea să mai spun odată micul șir al celor patru cifre: responsabilitate individuală; optimism și performanță; intenționalitate, costuri și consultare la fiecare pas; angajabilitatea din perspectiva pătratului în care clusterul de angajatori, municipalitatea, instituțiile de educație și public policy, toate au modele care funcționează pentru fix aceleași probleme pe care le avem și noi: analfabetism, adecvare la economie și la nevoile angajatorilor, soluții privind impactul inteligenței artificiale și – marea dilemă a Americii – cât de competitivă tehnologic va putea fi în viitor.

ÎNTREBARE: Am putea face un pilot la noi pe așa ceva?

Răspuns::

• Da, pe fiecare dintre ele. Noi avem acest avantaj al rețelei de centre, de hub-uri de tineret care se cheamă ZBOR – sunt foarte mândru de asta, e ceva care îmi dă optimism. Avem în  Iași, Constanța Târgu Jiu, Ploiești, Baia Mare, la Timișoara, Brașov, Vaslui, o să fie sper eu în fiecare județ. Avem în fiecare un tip de parteneriat care ne permite să explorăm toate cele patru colțuri ale pătratului. Unul dintre cele mai îmbucurătoare lucruri pe care eu le-am trăit în ultima jumătate de an a fost faptul că primarul de la Botoșani a văzut ce face, ne-a sunat și a spus vă dau spații, operați-l voi, cred că este nevoie de asta la Botoșani.

Robert Berza, Edge Institute: Piața muncii viitorului înseamnă flexibilitate de învățare

Piața muncii viitorului înseamnă flexibilitate de învățare. Tinerii se așteaptă ca școala viitorului să le dezvolte capacități de analiză și gândire. În plus, o flexibilitate a programei ar trebui să-i ajute pe copiii să fie mai bine pregătiți pentru orice vine peste 10-15 ani, explică Robert Berza, director executiv Edge Institute.

Concluziile reies din dintr-un studiu IPSOS comandat de think-tank.

„La fel, o așteptare ca programa școlară să fie constant adaptată la nevoile și cerințele pieței muncii. E genul de proces care nu trebuie să dureze cicluri lungi. Anumite zone de programe trebuie să se schimbe la câțiva ani, nu la un deceniu. Tot ce ține de integrarea cunoștințelor digitale, platforme digitale, pentru că orice va fi în viitor, cu siguranță va fi digital”, a declarat el.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Cred că e important să-i întreb și pe români ce-și doresc de la școala și ce-și doresc de la școala viitorului. Acest studiu este despre asta, despre percepția lor despre școala astăzi și școala în viitor.

• Ca think-tank credem foarte mult în beneficiile transformării digitale și mai ales în zona de educație, un capitol care ne interesează foarte mult.

• Românii consideră digitalizarea un lucru pozitiv. E o creștere față de anul trecut (am făcut aceeași măsurătoare cu IPSOS) 70% față de 63%. Percepția legată de digitalizare este clar mai jos la nivel de cunoștințe digitale versus infrastructură și digitalizarea din mediul privat: 3,5 din cinci pe cunoștințe digitale și la nivel de servicii publice digitale 3,5 din cinci.

• Când se autoevaluează scorurile sunt destul de jos. Aici unul din semnalele de alarmă e legat de părinți care sunt undeva la 3,4 din cinci. E clar că educația digitală nu trebuie să se oprească doar la școală. Copiii au nevoie de îndrumare mai ales în afara școlii de părinți și e clar că ei nu sunt pregătiți.

• La nivel de cifre și penetrare a internetului, dispozitivele deținute și accesul acestora e aproape de 100%, la nivel de utilizare a smartphone-ului, a internetului. Doar 15% au acces limitat sau deloc la un smartphone.

• I-am întrebat ce notă acordă școlii în general. Nu e chiar media cu care ți-ai dori să vină copilul acasă (6,7 n.r.). Legat de atribute ale școlii, apropo de așteptările lor, sunt câteva lucruri care sar în ochi. Cred că au legătură și cu piața muncii aici. Văd că în prezent școala îi ajută să se pregătească pentru o carieră de viitor – vedem un 33%, puțin în scădere pe viitor. Destul de interesant că 31% cred că școala îi învață pe elevi că prin muncă se obțin rezultate, dar percepția lor e că în viitor nu va mai fi așa – e o scădere abruptă, de la 31% la 22%.

• Legat de diplomă, în zona de universitar: 27% văd că școala te duce către o diplomă, în viitor percepția e că doar 15% mai văd relevantă diploma.

• La nivel de școala viitorului sunt o grămadă de atribute pe care le văd în interacțiunea copiilor cu școala, de la utilizarea diferitelor platforme până la programă școlară cu conținut adaptat sau dezvoltarea abilităților esențiale de gândire critică. Aici, contra curentului, datele arată o scădere pe gândire critică însă așteptarea e ca digitalizarea să ajute.

• Un lucru care la nivel de așteptare este în creștere este ca profesorul să-și îmbunătățească cunoștințele în zona de digital pentru că obiceiurile de consum s-au schimbat.

• E clar că s-au schimbat niște așteptări între resursele fizice de acum și resursele digitale. Văd în viitor tot ce ține de conținutul digital mult mai relevant în procesul de învățare, dar mai ales o schimbare puternică către flexibilitatea unei programe. Așteptarea e ca programa să fie mai mult adaptată copiilor personal sau pe cohorte, ritmul de predare va fi diferit, la nivel de adaptare, sarcinile complexe trebuie să scadă.

• În viitor se așteaptă să facă mai multă școală acasă, prin intermediul platformelor digitale cu care vor să interacționeze.

• La așteptarea de schimbări în viitor, sunt de subliniat mai ales personalizarea sau flexibilitatea atât a programei cât a tipului și ritmului de predare.

• Când i-am întrebat ce notă dau digitalizării în școală, e același 6,7. O notă de trecere, dar care poate fi îmbunătățită.

• La nivel de percepție a folosirii instrumentelor digitale în școli, atât elevii cât și profesorii văd un impact pozitiv pe care platformele sau dispozitivele l-ar aduce proceselor de învățare. Așteaptă mai mult de la utilizarea lor. Aici aș sublinia rolul de avocați pe care profesorii îl au. Studiul arată că tehnologia le va face viața mai ușoară și așa o percep.

• La nivel de bariere, vestea bună e că nu e una foarte puternică, sunt câteva grupate în jurul a 35%-33%-30%, majoritatea sunt legate de bariere psihologice: dependența de dispozitive digitale sau reducerea interacțiunii directe, scăderea focusului și astea sunt bariere cu care cred că se poate lucra într-o lume digitală cu platforme de învățare în care copilul este ghidat și are feed-back constant cu siguranță aceste bariere pot fi doborâte.

• La nivel de așteptare, românii așteaptă în general cam de la toată lumea genul acesta de schimbare, mai ales familiile cu copii. Așteptări sunt de la inspectorate sau de la școli, care multe dintre ele au o destul de mare independență astfel încât să adapteze programa către un tip de predare mai aproape de așteptările elevilor și părinților. Pe de altă parte, și părinții în sine sunt responsabili pentru o educație digitală. Ei nu se văd prea tare în această postură.

• Am încercat să-i întrebăm care este rolul AI în procesul de învățare. Sunt niște așteptări clare și benefice pentru elevi: o alternativă mai ieftină decât meditațiile. O aplicație bine făcută poate să crească nivelul educației. Platforme care să ofere feedback, să-i ajute în timpul unor probleme de matematică, de exemplu. Aplicații cu învățare game-ificată sau biblioteci virtuale cu conținut mai mult decât în cărți.

• Rolul AI în procesul de învățare: Inclusiv profesorii și părinții care au copiii la școala de stat văd AI ca un avantaj puternic în zona de alternativă în procesul de învățare față de meditații. Există o diferență foarte mare de percepție a celor care au copiii la școala privată sau de stat apropo de adaptarea planului de lecții la nivelul fiecărui elev – e o așteptare destul de mare la nivelul de școală de stat. Profesorii identifică o potențială barieră, pierderea contactului uman, dar văd în AI un ajutor, le reduce stresul și volumul de muncă.

• Am construit o piramidă a acțiunilor dezirabile inclusiv la nivel de generații. O mare parte este în continuare legată de infrastructura și utilizarea infrastructurii: în anumite cazuri e văzută extrem de importantă; suntem în urmă în anumite cazuri inclusiv la nivel de dotare; dar e clar că vine în valul doi bucata de digitalizare sau modernizare a tipului de conținut în procesul de învățare, diferite platforme, creșterea cunoștințelor digitale.

• Se conturează niște concluzii, așteptarea românilor este să trecem de la infrastructura digitală pe care o avem astăzi la o pedagogie inteligentă, modernă și folosirea diferitelor tipuri de aplicații care personalizează învățarea și utilizarea AI.

• Părinții cu copii sunt motorul ascuns al digitalizării. Văd beneficiile și pot fi transformați în niște campioni ai schimbării.

• E un paradox al percepției, da educația viitorului se poate baza pe optimismul din mediul rural. La nivel declarativ oamenii înțeleg că poate tehnologia le dă o șansă suplimentară de acces egal cu toți ceilalți care au o altă realitate economică.

• Digitalizarea este văzută ca aliat, nu povară, inclusiv de profesori.

• Piața muncii viitorului înseamnă flexibilitate de învățare. Se vede așteptarea dezvoltării unor capacități de analiză și gândire critică pentru viitor. O flexibilitate a programei ar trebui să-i ajute pe copiii să fie mai bine pregătiți pentru orice vine peste 10-15 ani, nu cred că știe să ne spună cineva ce va fi atunci. La fel, o așteptare ca programa școlară să fie constant adaptată la nevoile și cerințele pieței muncii. E genul de proces care nu trebuie să dureze cicluri lungi. Anumite zone de programe trebuie să se schimbe la câțiva ani, nu la un deceniu. Tot ce ține de integrarea cunoștințelor digitale, platforme digitale, pentru că orice va fi în viitor, cu siguranță va fi digital.

Olivia Moșneguțu, Consea Romania: Tinerii de azi își doresc să fie plătiți pentru munca lor fără a o atașa de niște rezultate. În trecut, tinerii erau dispuși să plătească pentru a face practică undeva

Tinerii de azi își doresc să fie plătiți pentru munca lor fără a o atașa de niște rezultate și fără a se uita la costurile unui angajator cu practica respectivă, în condițiile în care în urmă cu 20 de ani, tinerii erau dispuși să plătească pentru a face practică undeva, susține Olivia Moșneguțu, Head of Human Capital Consulting, Consea Romania, adăugând că adevărul e mereu undeva la mijloc.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Văd piața muncii de 20 și ceva de ani din roluri de recrutare, evaluare și formare în mediul corporate. Am făcut asta atât la nivel național cât și la nivel european. Astăzi vreau să vin cu o paradigmă diferită pentru că noi, în anii ’90 spre 2000, stăteam la coadă poate 1 an de zile ca să obținem un internship, un stagiu de practică. Mulți din colegii mei de facultate plăteau pentru a face practică. Tinerii de azi își doresc să fie plătiți pentru munca lor fără a o atașa de niște rezultate și fără a se uita la costurile unui angajator cu practica respectivă. Adevărul e mereu undeva la mijloc.

• Pe de altă parte asta este paradigma în care acționăm, în care educația nu susține suficient competențele legate de ce are nevoie piața muncii și știm asta de foarte multă vreme. Îmi aduc aminte de niște studii de prin 2009-2010 când global, foarte multe corporații spuneau că investesc mai mult în educația oamenilor pe care îi angajează decât în orice altceva. Asta pentru că oamenii nu puteau livrau ce e nevoie în business. Și s-au făcut parteneriate și au tot fost inițiative. Acum 5-6 ani am participat la o întâlnire a birourilor de consiliere în carieră a universităților din toată țara și m-am bucurat să văd că consilierii în carieră erau foarte aplecați spre studenți dar aveau totuși nevoie de o structură mai clară și poate de mai multă colaborare între universități și departamente.

• Acum, dacă ne uităm la domeniile de vârf ale economiei, ele sunt foarte diferite față de ce estimam acum 20 de ani sau chiar și acum 10 ani – care sunt joburile și competențele viitorului… S-au schimbat și da, ne uităm la tehnologie, digitalizare, cybersecurity, AI și Cloud – acestea fiind printre cele mai căutate zone de angajare. În același timp, ingineria și regenerabilele sunt și ele acolo pentru că sunt competențe dificil de accesat prin cursuri de scurtă durată. Ne uităm și la sănătate pentru că ultimii 5 ani au adus multe policrize în această zonă și e mare nevoie de specialiști acolo și în același timp la lumea serviciilor financiare care sunt din ce în ce mai globale și caută absolvenți pentru a-i recruta. De altfel, cele mai mari companii din zona de audit și finanțe, care sunt prezente în toată lumea, au de mulți ani evaluări de tipul jocurilor pentru studenți și merg chiar din anul I sau II și îi invită în jocuri virtuale în care le evaluează competențele. Îi aleg pe cei mai buni care deja pot începe cu internship și apoi pot fi angajați.

• Mai sunt niște domenii de vârf pe care le văd, nu doar le intuiesc. E vorba de educație și componenta umană în ce ține de AI. Ca psiholog și mama folosesc AI-ul pentru cercetări, pentru a pune o structură undeva și chiar pentru a le da idei despre YouTube băieților mei, care sunt foarte interesați să își dezvolte propriile canale. Pe de altă parte nu aș putea să cer unui AI să facă terapie cu cineva, nu aș putea să cer să aibă empatie sau să își dea seama dacă cel cu care conversează este într-o situație critică.

• Deci e nevoie de umanitate în AI, e nevoie de competențe care se acumulează în mulți ani, chiar dacă attention-span-ul nostru a scăzut foarte mult, mai ales că poate nu am fost programați pentru nivelul de complexitate și informație cu care suntem bombardați zi de zi.

• Dacă mă uit la tensiunile în zona aceasta de muncă înalt calificată, prima este sănătatea mintală. Cred că nu e părinte sau educator sau lider în lume care să nu fie conștient că cifrele în zona de sănătate mintală s-au schimbat foarte mult. Comisia Europeană anunța în 2017 că unul din 5 cetățeni europeni are nevoie de ajutor cu anxietatea, depresia, adicțiile, problemele de alimentație și de comportament. În 2023 aceeași Comisie anunța că 1 din 2 cetățeni europeni are aceste nevoi de sprijin. Mulți nu sunt conștienți că există acest sprijin și că stigma asta nu mai poate să ne țină de terapie, de medic, de a avea grijă de noi, pentru că fără a fi întregi și sănătoși e foarte greu să fim în piața muncii sau să ne educăm.

• Urmează gap-ul de competențe, este o tensiune pe care am simțit-o cu toții. El poate fi acoperit parțial de către universități, parțial de către studenți, elevi care să aibă mai multă autonomie și responsabilitate. E nevoie și de schimbarea curriculelor și de mai multă flexibilitate. Fără a fi mai aproape de piața muncii nu ajutăm pe nimeni.

• În România, în același timp, altă tensiune este zona de brain-drain, faptul că ne pleacă tinerii, specialiștii, oameni buni. Ar fi de mare ajutor dacă am avea mai multe politici de a-i aduce înapoi, după ce fac un Erasmus, după ce finalizează un masterat, după ce poate chiar adună experiență pe piața muncii. (…) Doar că majoritatea din cei care pleacă deobicei rămân plecați.  

• O altă tensiune este discrepanța dintre generații. Tinerii de acum sunt diferiți de noi și poate e bine că își cer dreptul pentru munca lor, pentru valoarea pe care o aduc. Ce ar putea să facă ei este să pondereze așteptările cu rezultatele pe care le pot aduce în munca lor.

• Sper ca impozitele să fie cât mai mici pentru tineri și să există cât mai mult cadru fiscal (benefic) pentru angajatorii care aduc tineri absolvenți în companii. La fel pentru persoane cu dizabilități.

Ana-Maria Stancu, CEO Bucharest Robots și Fondator RoboHub: Sistemul din România îi poate ajuta pe copii să supraviețuiască în era aceasta a inteligenței artificiale, să facă conexiuni între domenii

Sistemul din România, așa cum e gândit, are o structură de bază care îi poate ajuta pe copii să supraviețuiască în era aceasta a inteligenței artificiale, să facă conexiuni între domenii, este de părere Ana-Maria Stancu, CEO Bucharest Robots și Fondator RoboHub și moderatoarea conferinței.

Redăm în continuare principalele declarații:

• Pregătire, adecvare la economie, soluții la problema momentului. Este o temă stringentă zilele acestea, știm foarte bine care este situația în acest moment, dar știm și că se lucrează să mergem înainte. Sunt grupuri de lucru care lucrează pe noile programe pentru liceu.

• Într-un proiect pilot, vrem să lucrăm cu profesorii astfel încât să integreze noile tehnologii și în celelalte materii. Noi credem că e ok că avem TIC (Tehnologia informației), dar și celelalte materii ar trebui să integreze tot ce se întâmplă. Facem niște cursuri, de asemenea, pentru profesori pe zona aceasta de inteligență artificială. De ce? Pentru că ne-am dat seama că este foarte periculos pentru copii. Nu putem ajunge la copii, dar putem ajunge la profesori – le explicăm extrem de simplu cum funcționează AI – nu le zicem să nu aibă încredere în ce zice ChatGPT, dar le explicăm cum funcționează AI.

• Nu am văzut din partea Ministerului acțiuni în direcția profesorilor. Ok: unii sunt mai slabi, alții demotivați, dar cum facem în corporații trebuie să avem o chestie de împuternicire și pentru ei. Trebuie să își exprime și oamenii frustările, să se întâlnească, să vorbească. Asta nu am văzut de ani de zile. Văd că se duc miniștri la școli, deschid laboratoarele care deobicei stau închise, apoi ministrul pleacă și situația rămâne la fel.  

• Sistemul din România, așa cum e gândit, dincolo de faptul că nu funcționează cum ne-am dori, are o structură de bază care îi poate ajuta pe copii să supraviețuiască în era aceasta a inteligenței artificiale, să facă conexiuni între domenii.

Octavian Buiu, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microtehnologie: Dacă cercetarea din România ar avea fondurile de care are nevoie, institutele ar putea concura la salarii cu marile multinaționale

Dacă cercetarea din România ar avea fondurile de care are nevoie, institutele ar putea concura la salarii cu marile multinaționale, susține Octavian Buiu, director științific al Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microtehnologie.

În prezent, având în vedere restricțiile bugetare, institutele pot face angajări doar dacă câștigă proiecte cu finanțare europeană.

• Trăim o vreme în care schimbările profunde și neașteptate. Din perspectiva asta, cel puțin la nivelul institutului încercăm ca ceea ce construim să construim având în minte reziliența. Făcând cercetare, cercetarea în România este un sport periculos, dar e un sport care are alocat undeva la 0,18% din PIB – 2% este un procent care nu are nicio legătură cu realitatea din teren și care probabil nu va avea legătură în următorii ani, ar fi bine dacă va avea vreodată.

• Resursa umană care este disponibilă pentru a cheltui o dublare a procentului alocat din PIB nu prea există. Avem foarte puține perspective în a forma acei oameni care să lucreze în domenii legate de cercetare, cercetare de impact pentru economie, cercetare care să ducă România la un alt nivel. Sunt lucruri care ne împing de la spate. Nu este prima dată când România este împinsă de la spate, fără a avea o strategie pusă la punct vizavi de ce dorește, unde dorește să fie peste 5-10 ani ca valori, ca oameni, ca societate.

• Avem raportul Draghi care vorbește despre ce ar trebui să facă Europa la ora 23:59 ca să nu rămână complet pierdută în neant. Al doilea elemente pe buzele tuturor este aderarea la OCDE, care vine cu anumite obligații. Rămâne de văzut în ce măsură ne vom aduna să facem acele lucruri în legătură cu care ne-am exprimat voința, dorința că vrem să fim parte, de la dorință până la putință sunt gap-uri pe care trebuie să le acoperim.

• Eu am lucrat în zona de cercetare și în multinațională și în institute naționale și am avut 11 ani academici în Marea Britanie de unde m-am întors în speranța că voi putea să fac lucruri mai bune în țară și parțial am reușit.

• Pentru mine a sta față în față cu studenții a fost o plăcere și o experiență deosebită și am rămas cu această cu această atitudine față de toți studenții cu care interacționăm noi acum la institut. Institutul Național de cercetare-dezvoltare pentru Microtehnologie, fără să mă laud, este primul institut din perspectiva activității de cercetare-dezvoltare-inovare în domeniul microtehnologiilor, microelectronicii, tehnologiilor semiconductoare. Noi coordonăm un proiect național care se numește Platforma Națională de Tehnologii Semiconductoare. Sunt vreo 27 de parteneri acolo, 21 sunt firme mici pe proiecte pe care și le-au definit dânșii. Asta are un buget destul de semnificativ legat de training, training pentru oamenii din firme, pentru studenți, avem UPB-ul ca partener. Dorim foarte mult ca studenții care sunt la licență, master, doctoranzi să beneficieze de trainingul pe aceste noi capabilități pe care le vom pune la dispoziție. Investiția va trebui să fie și sustenabilă. O facem pentru ei, dar o facem și pentru noi.

• Când am câștigat proiectul am avut o discuție cu domnul rector de la UPB care a înțeles foarte bine despre ce este vorba în proiect și despre faptul că suntem într-un moment în care anumite paradigme trebuie schimbate. Printre paradigmele care trebuie schimbate, pe domeniul de microelectronică este vorba despre cursuri. În urma acestor discuții, Facultatea de Electronică și Institutul au ajuns să discute despre curriculă, despre structura cursurilor și a modulelor care trebuie livrate studenților pentru a face conexiunea cu realitatea.

• Realitatea este că în mare parte zona de microelectronică de la noi a fost orientată către proiectarea de dispozitive având în vedere prezența că sunt câțiva mari producători prezenți, firme care au cunoscut un oarecare pas în spate în ultimele șase luni, cu reduceri de personal, reducerea unor planuri majore care existau de investiții în România, au fost reduse.

• România poate mai mult decât proiectare. România are o infrastructură de hardware pe care se pot învăța lucruri. Noi facem training pentru studenți pe care ni-i trimit colaboratorii noștri din Marea Britanie pentru că ei nu au sau costă foarte mult lucrul în camera albă, îi trimit în București să lucreze. Am putea face asta pentru toate universitățile din țara.

• Săptămânile trecute am avut niște discuții cu colegii de la Universitatea de Vest din Timișoara, apropo de Facultatea de Fizică. Fizica la nivel național are o problemă cu numărul de studenți, în mare parte pentru că nu există nimeni/nimic care să le spună: cunoștințele tale sunt valoroase pentru că există locuri în țara asta în care se mai pot face niște treburi. Institutul de laser, foarte bine poți învăța fizica făcând practică acolo sau venind în camera albă la noi în Voluntari. Lucrăm la chestiunile astea și sper ca în următoarele luni să vedem niște lucruri care se schimbă.

• Am făcut o școală de vară pentru tehnologie de microelectronică. Am avut 60 de aplicanți și a trebuit să renunțăm pentru că nu aveam capacitatea să luăm mai mult de 30. Dar erau studenți de anul III care au vrut să vină să învețe, șase dintre ei vor să-i angajăm, nu știu cum vom face având în vedere restricțiile.

• Povestea salariilor, o să o aduc în discuție pentru că am avut diverse experiențe, dar în principiu dacă cercetarea ar primi cât trebuie pentru cât de puțini suntem 10-12.000 de oameni, noi la institut am putea plăti un tânăr cu un salariu foarte similar cu ce se întâmplă la multinațională, pe aceeași calificare. Bătălia pentru resursă umană va fi groaznică la nivel mondial.

• Dacă câștig proiecte îl pot angaja pe fonduri europene. Dacă nu, nu știu cu l-aș putea angaja având în vedere restricțiile bugetare.

Parteneri:

Academia de Studii Economice din București

BCR

Banca Transilvania

Raiffeisen Bank

eMAG

WISE Women in STEM and Empowerment

Asociația Cronica Europeană

(Citește și: ”Acum-LIVE – conferința / „Capitalul uman: Educația – stringența economiei.” Marți, 16 septembrie 2025, orele 09:30 – 13:30”)

***