În linii mari, vacanțele și perioada anului școlar au fost stabilite în urmă cu mai bine de un secol, în funcție de nevoile societății de atunci: școala se termina când începea munca la câmp. Astăzi, cu toate că dinamica activităților s-a schimbat, programul școlar rămâne bătut în cuie.
Mircea Miclea, expert în educație. FOTO: Raul Ștef / Mediafax
Percepţia că profesorii au concediu toată vara a devenit un soi de axiomă în discursul public. De cele mai multe ori, această imagine exclude complet realitatea muncii invizibile: examenele supravegheate, hârtiile nesfârșite, gradele didactice pentru care se învață în vacanță, mutările de post și pregătirile pentru un nou an școlar. Totuși, această percepție persistă, în ciuda evidențelor. În paralel, asupra sistemului educațional s-au abătut măsuri de austeritate care complică și mai mult existența profesorilor: norma didactică crește, fără o compensare salarială reală, iar plata cu ora se reduce, printr-o recalculare care lasă cadrele didactice cu mai puțini bani pentru mai multă muncă.
Din toamnă, profesorii vor preda mai mult și vor fi plătiți mai puțin pentru orele suplimentare, într-un climat deja tensionat. „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Mircea Miclea, fost ministru, expert în Educație, despre mitul vacanței „pline de timp liber“, despre cât muncesc de fapt profesorii în timpul verii și despre ce riscă o societate care își decredibilizează constant dascălii.
„Weekend Adevărul“: În percepția publică, vacanța de vară a profesorilor este adesea echivalată cu o perioadă de odihnă completă – de stat, cum s-ar spune. De ce credeți că s-a împământenit această idee și cât de adevărată este ea, de fapt?
Mircea Miclea: Aș spune că este o idee greșită. Dacă ai definitivat, ca profesor, înveți pentru definitivat, dacă ai gradul doi, înveți pentru gradul doi, dacă ai gradul întâi, lucrezi la lucrarea de gradul întâi. Este singura perioadă din an în care profesorii pot să lucreze pentru acele lucruri care sunt necesare pentru progresul lor profesional, pentru a trece de la un grad didactic la altul. Al doilea lucru este că au loc o serie de examene. De exemplu, sesiunea a doua de Bacalaureat, examenul de titularizare. La toate aceste examene este nevoie de supraveghere – obligatoriu făcută de profesori, nu e făcută de altcineva. Al treilea lucru este că, tot în această perioadă, are loc mobilitatea personalului didactic, adică se transferă profesorii și trebuie să meargă pe la inspectorate sau în comisii nesfârșite pentru a găsi locuri, ore – nu doar în acest an, în fiecare an, în august. Așa că ideea ca atare, în general, este greșită. Sunt multe activități pe care le fac profesorii între 1 iulie și 1 septembrie, iar vacanța se încheie la 1 septembrie.
Și ce se întâmplă în această scurtă perioadă premergătoare începutului școlii?
La 1 septembrie, profesorii trebuie să ajungă în școală, trebuie să preia manualele, trebuie să vadă dacă băncile din clasa de care ei răspund ca diriginți sau ca învățători sunt ok, dacă e avansată clasa. Sigur că, și sper că, într-o anumită măsură, această perioadă este folosită și pentru refacerea lor profesională. Să nu uităm, datele arată acest lucru: în Marea Britanie, Germania sau Statele Unite ale Americii, rata de burnout a profesorilor este una dintre cele mai ridicate rate dintre toate profesiile. E foarte greu să intri la clasă, în fața unor tineri care au o cu totul altă mentalitate decât altădată.
În această vacanță de vară, pe lângă activitățile pe care le-ați menționat, cam de cât timp cu adevărat liber beneficiază profesorii?
Eu sper să aibă măcar trei săptămâni libere, complet libere, în care să stea, să se refacă. Ar trebui să fie minimum trei săptămâni libere. Îmi aduc aminte un studiu publicat în Olanda, care spune că refacerea forței de muncă necesită trei săptămâni de concediu legate, nu dezlegate.
Cum se compară structura vacanțelor profesorilor din România cu ce se întâmplă în alte sisteme educaționale europene? Cum sunt reglementate vacanţele în alte țări?
Sunt foarte multe soluții locale. Atunci când stabilești vacanțele profesorilor, trebuie să ții cont și de alte lucruri. În linii mari, vacanțele profesorilor și anul școlar din România au fost stabilite de Spiru Haret, într-o Românie în mare măsură agrară. Adică trebuiau încheiate cursurile, de regulă, în 15 iunie, la ciclul gimnazial și câteodată și la cel liceal, în 30 iunie cel târziu, pentru că elevii trebuiau să participe la muncile câmpului. Și a rămas, într-o anumită măsură, această structură, până când toamna începeau să meargă la școală. Dar, în general, guvernele sau statele stabilesc vacanțele în funcție de diverse habitudini sociale. De exemplu, în Germania, se dă vacanța pe landuri, tocmai pentru a evita supraaglomerarea unor stațiuni turistice sau de recreere, pentru elevi și pentru profesori, în același timp. Atunci, fiecare land are dreptul să dea diverse vacanțe, în diverse perioade de timp. În mare, sunt foarte multe soluții locale. Trebuie luate în considerare și soluțiile locale. Nu există un standard la care cineva să se alinieze. Există doar un principiu: ca vacanțele să fie în așa fel încât să obții de la ele maximum de efect dezirabil, adică de utilitate așteptată, de a reface resursa umană.
Prin lentila societății: dacă nu se vede, nu există
În ce măsură actualul sistem educațional din România valorizează timpul de muncă efectiv al profesorului, inclusiv cel care nu se petrece în fața elevilor?
Acest timp este valorizat prin prestația finală pe care o are profesorul. Prestația la clasă nu e determinată doar de ce face el la clasă. În spatele acestei performanțe de clasă stau multe alte lucruri pe care el trebuie să le facă. De exemplu, să elaboreze planul de lecție, pe baza căruia el va preda lecția, să facă rost de materialele necesare pentru a preda lecția respectivă – de o carte, de o substanță chimică, de o aplicație pe laptop, mai nou. Adesea, se produc aceste materiale. Apoi, sunt teste de evaluare pe care ei le produc. Sunt lucrările pe care ei le corectează în această perioadă de timp, în care nu sunt la clasă. Adică, pentru a avea o prestație la clasă, este necesară această activitate din spatele scenei. Dacă noi evaluăm prestația didactică și considerăm că munca lor este numai cea de predare, este ca și cum am considera că un actor muncește numai orele în care el este pe scenă și ignorăm faptul că, de fapt, el trebuie să repete de foarte multe ori în spatele scenei sau fără public, că trebuie să memoreze textul, că trebuie să exerseze vocea.
Totuși, de cele mai multe ori, munca din spate nu prea este văzută. Se construiește o percepție negativă în jurul profesorilor, mai ales pe tema aceasta, a vacanței, ducând la o erodare a profesiei de dascăl. Cum afectează toată această percepție motivația profesorilor?
Dacă munca nu este văzută, este considerată că nu există. Out of sight, out of mind – ceea ce nu vedem considerăm că nu există. E o abordare greșită, absolut infantilă. Nu are cum să o afecteze decât negativ. Din păcate, devin extrem de vocale niște categorii de părinți, care sunt auto-suficienți. Cred că dacă citesc trei propoziții pe net despre cum trebuie să se predea sau ce trebuie să faci cu un copil, deja știu pedagogie și psihologie aplicată. De cele mai multe ori, toate concepțiile lor sunt total depășite. Unii dintre ei, sigur, pot să aibă o percepție corectă a realității, dar foarte mulți dintre ei, cei care creează această mentalitate socială, citesc, frunzăresc, și pe baza acestei auto-suficiențe, ei consideră că deja știu cum trebuie predat la școală. Îi invităm să devină profesori dacă sunt așa de încrezători că e atât de ușor să devii profesor. Așadar, ei sunt cei care erodează în mare măsură percepția publică și încrederea elevilor în profesori.
Rata de burnout a profesorilor, una dintre cele mai ridicate rate dintre toate profesiile Shutter
Eu vreau să semnalez încă o dată: sunt oameni care își fac foarte prost treaba în sistemul de educație, trebuie identificați și luate măsuri, de corecție, dezvoltare, penalizare sau excludere din sistem, a celor care fac aceste lucruri. Dar ideea de a gândi în termeni generali că profesorii au mult timp liber și că, de fapt, ei nu fac mare lucru și să nu cumva să se plângă este total aberantă, susținută, de regulă, de o parte a societății care habar n-are ce se întâmplă în școală, dar are autosuficiența aceasta care te face incapabil să mai înveți și să mai pui mâna pe carte. Drept urmare, le fac un mare deserviciu propriilor copii. Dacă eu, ca părinte, sabotez încrederea copilului în profesor, atunci cum să asculte copilul meu ce îi spune profesorul? Din moment ce mereu mă uit cu superioritate la profesor și îl critic… Da, atunci îi fac un deserviciu propriului meu copil, pentru că profesorul poate să facă sau spune lucruri foarte bune, pe care el nu le ia în seamă. Ca să nu mai vorbesc că există multe situații în care părinții își abandonează copiii în școală. Adică, socotesc că nu mai e responsabilitatea lor să aibă un minimum de atenție la, de exemplu, cum utilizează tehnologiile digitale, care le reduc semnificativ capacitatea de concentrare. Cum anume sunt ei în regulă cu disciplina, să-și stabilească niște reguli, să se țină de ele? Nu, mulți părinți consideră că asta e treaba școlii, nu treaba lor. Ceea ce este, din nou, aberant. Adică ei se deresponsabilizează de propria lor parte în a educa copiii și aruncă toată vina nereușitelor pe seama școlii, ceea ce este total greșit.
Vacanța meritată și stresul fragmentării anului școlar
Până la urmă, ce înseamnă pentru un profesor o vacanță meritată? În momentul actual, putem vorbi despre un raport echilibrat între timpul de muncă și cel de refacere?
Cred că e rău faptul că se fragmentează foarte mult anul școlar în tot felul de săptămâni „altfel“, „verzi“, „de circulație“ (n.e. – perioade de activități extracurriculare) și această fragmentare aduce un plus de stres și pentru copii, și pentru profesori. Copiii abia apucă să înceapă să învețe ceva și apare brusc o săptămână colorată – și îi întrerupe din procesul de învățare. Reluarea, apoi, a procesului de învățare e mai dificilă, dacă ai atâtea fragmentări. În mare, în momentul de față avem o fragmentare total nejustificată științific, aberantă, a modului în care se desfășoară învățarea în timpul școlii, și pentru elevi, și pentru profesori. Și, atunci, stresul acesta acumulat nu duce la nimic bun, nici pentru profesori, nici pentru elevi. Se consideră, însă, că atâta vacanță, câtă este în momentul de față, este suficientă pentru refacerea forței de muncă. Unde trebuie intervenit nu este la creșterea vacanței, este la reducerea încărcăturii inutile pe profesori. De exemplu, excesul de birocrație, de documente, paradocumente, pe care ei trebuie să le elaboreze pe parcursul anului școlar, care nu au legătură, practic, cu prestația didactică.
Ce s-ar putea face concret pentru ca publicul larg să înțeleagă mai bine munca reală a profesorilor, inclusiv în perioadele acestea, precum vacanța de vară? Cum reconstruim, până la urmă, încrederea publică față de profesie?
Trebuie acțiune din două părți. Pe de o parte, calitatea prestației didactice trebuie să crească. Aceasta este acțiunea pe care trebuie să o facă corpul profesoral și ministerul, prin faptul că, repet, îi identifică pe profesorii care au o performanță sub standarde și faci intervenții cu ei – sau dacă nu-i poate recupera, îi concediază. Pe de altă parte, și părinții, și societatea trebuie să fie mai atenți în a mai utiliza categorii colective, precum „profesorii sunt leneși“. Acestea sunt categorii colective, adică pui același atribut pe o întreagă clasă. E complet eronat și greșit din punct de vedere etic. Aceste categorizări colective sunt incorecte. Din păcate, repet, sunt mulți dintre cei care s-au deresponsabilizat de propriile răspundereri în educația propriilor copii, și atunci aruncă totul pe școală, ca și cum școala ar fi un tomberon în care toate mizeriile trebuie aruncate, și creează percepția aceasta, pentru a-și camufla propriile lor nereușite. Așa că ar trebui ca și părinții să facă efortul de a înțelege ce se întâmplă în școală. Eu vreau să subliniez un lucru: în momentul de față avem, în sistemul educațional din România, doar 9% din profesori sub 30 de ani. Vă dați seama ce se va întâmpla în curând? Vom rămâne fără profesori. Atât de atractivă este această profesie, încât nimeni nu mai vrea să o practice dintre oamenii tineri. Așa că ar trebui să fim foarte atenți cum ne purtăm cu profesorii, dacă vrem să mai avem profesori. Dacă nu, sigur, o să vină în grija părinților să facă școală cu propriii copii.