A devenit o tendință ca toată lumea să vorbească despre autenticitate, dar, în ciuda discursurilor motivaționale, puțini îndrăznesc să o practice. Pe rețelele sociale, „fii tu însuți” vine la pachet cu un filtru bun, o lumină corectă și o doză atent calculată de vulnerabilitate instagramabilă, atât cât să genereze simpatie. Să fii (de fapt, să pari) autentic a devenit o strategie de branding personal, nu o realitate interioară.
Ne-am obișnuit să ne construim identități ca pe niște vitrine, aranjându-le în funcție de sezon și de necesitățile momentului. Afișăm frânturi atent selectate, în funcție de publicul din fața noastră și de reacțiile pe care vrem să le trezim, devenind un fel de cameleoni morali, care schimbă culoarea după context, dar care pretind că și-au păstrat aceeași esență, fiind doar adaptabili.
Autenticitatea e greu de purtat, nu pentru că ar fi dureroasă, ci pentru că cere curaj. Să recunoști cine ești cu adevărat, cu ideile tale neșlefuite, cu pasiunile ciudate, cu micile tale îndoieli, e un act de nesupunere în fața lumii care vrea să te încadreze într-un tipar. Ori ești om serios, ori ești creativ, ori ești productiv, ori sensibil. Nu poți fi toate, nu?
Ei bine, ba da, poți. Adevărata autenticitate înseamnă să nu mai simți nevoia să te justifici pentru felul în care gândești, creezi, simți, pentru faptul că nu ești în stilul lumii, conștientizând că tocmai autenticitatea este combustibilul creației. Nu poți spune ceva cu adevărat valoros dacă încerci doar să ambalezi frumos clișee, pe un ton care prinde bine, aplicând rețete ale succesului vândute de cine știe ce „mentori” trecători. În ciuda tuturor straturilor aplicate cu atenție, publicul simte. Nu mereu conștient, dar simte când ceva vine dintr-un loc sincer și viu, respectiv dintr-o strategie de imagine. Chiar dacă uneori premiile și aplauzele merg către ambalaj, ceea ce rămâne în timp, în oameni, în memorie este ceea ce se naște din miezul unui creator.
Cei autentici nu sunt perfecți: sunt uneori incomozi, nepotriviți, anacronici, greu de pus într-o categorie. Tocmai în asta stă frumusețea lor: în faptul că nu vor să fie o versiune șlefuită doar de dragul validării, ci vor să fie pur și simplu ceea ce sunt, aliniați la convingerile lor, cu riscul de a deranja sau de a nu fi pe placul tuturor.
Poate că tocmai atunci începe adevărata libertate: când nu mai vrei să placi, ci să exprimi, când nu mai cauți să impresionezi, ci să însemni ceva, să lași o urmă. Autenticitatea nu e un stil de viață la modă sau un curent, ci e o alegere grea, dar eliberatoare. Și, în lumea asta obosită de măști, poate fi chiar cel mai creativ gest pe care îl mai putem face.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…