Unele școli cresc prin investiții, altele ‑ prin rezultate și sunt școli care cresc, înainte de toate, prin oamenii care cred în ele. Liceul Tehnologic „Cezar Nicolau” din Brănești, Ilfov, pare să le reunească pe toate trei. Într‑un sistem educațional în care învățământul tehnologic este încă privit ca o opțiune de rezervă, acest liceu a reușit să transforme această percepție într‑o provocare: aceea de a demonstra că o școală profesională poate fi modernă, competitivă, conectată la Europa și, mai ales, relevantă pentru viitorul elevilor săi. În centrul acestei transformări se află Marinela Culea, directoarea liceului și profesoara care, înainte de a conduce școala, a ales să rămână în ea.
Economist ca formație, dar cu dorința de a fi la catedră încă din anii studenției, a ajuns la „Cezar Nicolau” în 1998, pe când era încă studentă în anul al III‑lea. A început ca profesor necalificat, predând statistică și contabilitate, iar faptul că primul salariu a fost unul modest nu a fost suficient să o facă să renunțe. Au trecut aproape trei decenii de atunci, iar povestea ei profesională s‑a suprapus, în bună măsură, peste povestea transformării liceului. În 2012, când Marinela Culea a devenit director, Liceul „Cezar Nicolau” avea puțin peste 400 de elevi și o singură clasă de a IX‑a. Astăzi, școala are aproape 1.000 de elevi și zece clase de a IX‑a, iar nivelul mediilor de admitere și rezultatele elevilor au crescut la rândul lor.
Dar poate cea mai importantă resursă a liceului nu este una care poate fi trecută într‑un bilanț financiar: este schimbarea de mentalitate a oamenilor din școală. Marinela Culea vorbește despre curajul de a aplica, chiar și atunci când nu ai garanția că vei reuși, despre capacitatea de a încerca din nou după un refuz și despre nevoia ca profesorii și directorii să iasă din zona de confort. Această filozofie a curajului se regăsește și în felul în care Marinela Culea vorbește despre educație. Pentru ea, un elev nu este o medie, o statistică sau un rezultat într‑un tabel. Este un om aflat într‑un moment esențial al devenirii sale. Iar rolul profesorului nu se termină odată cu predarea unei lecții sau cu încheierea unui an școlar.
Profesorul care contează este cel care vede dincolo de elevul de astăzi și investește în adultul care poate deveni mâine. Este o perspectivă care schimbă și definiția performanței în educație. Dacă nota este o fotografie de moment, educația adevărată este povestea care se scrie după ce catalogul s‑a închis. Iar mesajele foștilor elevi, așa cum mărturisește Marinela Culea, sunt uneori cea mai puternică formă de confirmare că munca unui profesor a avut sens. Un fost elev admis la Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Aeriene „Traian Vuia” i‑a scris recent pentru a‑i mulțumi pentru sprijinul primit și pentru a‑i spune că va vorbi mereu despre liceu ca despre „a doua lui casă”. Pentru un profesor, asemenea cuvinte pot cântări mai mult decât orice statistică.
Despre această călătorie ‑ de la catedră la conducerea unei școli, de la un liceu aflat în pragul desființării la o instituție care atrage tot mai mulți elevi și de la „nu se poate” la „hai să încercăm” ‑ este interviul nostru cu Marinela Culea, Profesorul Lunii.
Știu că v-ați dorit dintotdeauna să fiți la catedră, deși sunteți economist ca formație. Ce credeți că v-a învățat meseria de profesor despre oameni și despre dumneavoastră, lucruri pe care nu le-ați fi putut învăța din nicio altă profesie?
Formarea de economist mi‑a dat rigoare și capacitatea de a gândi în sisteme — să văd cauze și efecte, resurse și rezultate. Dar la catedră am învățat altceva: că fiecare elev e o ecuație cu mai multe necunoscute, iar răbdarea și observația contează mai mult decât orice formulă. Am învățat să ascult dincolo de cuvinte, să recunosc când un elev tace pentru că nu înțelege și când tace pentru că trece prin ceva greu acasă. Despre mine am învățat că am mai multă răbdare decât credeam și că, de fapt, nu m‑am simțit niciodată cu adevărat împlinită profesional decât atunci când am simțit că am contribuit la formarea unui om, nu doar la transmiterea unor cunoștințe.
Dacă ar fi să formulați în câteva cuvinte filosofia dumneavoastră despre educație, care ar fi principiul de la care nu faceți niciodată rabat?
Nu fac niciodată rabat de la ideea că fiecare elev merită șansa de a fi văzut ca individ, nu ca statistică. Un liceu tehnologic e adesea perceput ca „a doua opțiune”, iar eu am refuzat mereu această etichetă. Principiul meu e simplu: dacă un elev vine la noi, are dreptul la aceeași calitate a educației, la aceleași oportunități europene și la aceeași încredere din partea profesorilor ca oricare altul, indiferent de filiera aleasă.
Liceul „Cezar Nicolau” a crescut spectaculos în ultimii ani, atât ca număr de elevi, cât și ca rezultate. Dincolo de proiecte și investiții, ce credeți că s-a schimbat, de fapt, în cultura acestei școli?
Cred că s‑a schimbat felul în care ne raportăm la eșec și la ambiție. Acum câțiva ani, un proiect Erasmus+ sau o finanțare părea ceva rezervat „altor școli”. Astăzi, colegii mei propun idei, aplică pentru fonduri, își asumă rolul de coordonatori de proiect. S‑a schimbat mentalitatea — de la „nu se poate la noi” la „hai să încercăm”. Iar elevii simt asta: școala nu mai e doar un loc unde vii să iei note, ci un loc unde ți se oferă lumea, de la mobilități în Europa până la laboratoare moderne.
Ce face, în opinia dumneavoastră, diferența dintre un profesor care își practică meseria corect și un profesor care reușește să schimbe destine?
Un profesor corect își face treaba: predă, evaluează, respectă programa. Un profesor care schimbă destine face un pas în plus ‑ vede dincolo de elevul care e în fața lui azi și investește în elevul care poate deveni. Diferența stă în implicarea emoțională autentică și în curajul de a spune unui elev „cred în tine” chiar și atunci când elevul însuși nu mai crede.
Vorbiți mult despre curaj – curajul de a aplica pentru finanțări, de a încerca din nou după un eșec, de a face lucrurile diferit. De unde se învață acest curaj și cum poate un profesor să-l transmită elevilor?
Curajul se învață exersându‑l, nu citind despre el. Eu l‑am învățat aplicând pentru prima finanțare Erasmus+ fără să știu sigur că va fi aprobată, și apoi aplicând din nou după un refuz. Fiecare „nu” mi‑a arătat că lumea nu se sfârșește dacă încerci și nu reușești ‑ se sfârșește doar dacă nu mai încerci deloc. Cred că elevii învață curajul nu din discursuri, ci privindu‑ne pe noi, adulții din jurul lor, cum ne ridicăm după un eșec și încercăm din nou, vizibil, în fața lor.
Într-un sistem în care succesul școlar este încă măsurat foarte mult prin note și examene, cum definiți dumneavoastră „reușita” unui elev? Care este rezultatul care vă bucură cel mai mult ca profesor?
Reușita nu se rezumă la o notă sau la un examen promovat. Pentru mine, reușita e momentul în care un elev capătă încredere că poate mai mult decât credea. Mă bucură cel mai mult să văd un elev timid, care la început de liceu abia vorbea în public, revenind dintr‑o mobilitate Erasmus+ transformat – vorbind cu încredere despre experiența lui, despre o altă cultură, despre el însuși. Dar poate cea mai mare bucurie vine din mesajele pe care le primesc de la foștii elevi, mult timp după ce au absolvit. De curând am primit un mesaj de la un fost elev care tocmai fusese admis la Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Aeriene „Traian Vuia” — mi‑a scris să‑mi mulțumească pentru sprijinul acordat pe toată perioada liceului și mi‑a spus că va vorbi mereu despre această școală ca despre „a doua lui casă”. Acesta e doar unul dintre multe astfel de exemple, dar ele îmi arată exact ce contează cu adevărat: nu ceea ce rămâne în catalog, ci ceea ce rămâne în oameni.
După aproape trei decenii petrecute în aceeași școală, ce v-a făcut să rămâneți? Și ce vă face să veniți în continuare dimineața la școală cu sentimentul că mai este ceva de construit?
M‑a ținut aici sentimentul că întotdeauna mai era ceva de construit – o generație nouă, un proiect nou, o oportunitate nouă pentru elevi. De fiecare dată când am crezut că am atins un prag, a apărut o provocare nouă care m‑a făcut să vreau să rămân și să văd unde ne poate duce. Și dimineața, ceea ce mă face să vin la școală cu același entuziasm e gândul că undeva, într‑o clasă, e un elev căruia îi pot schimba, măcar puțin, perspectiva asupra propriului viitor.
Carmen Dumitrescu este jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre redacțiile de presă cu care a colaborat de‑a lungul vremii. A fondat publicațiile Investigatoria și Media Quality.
În prezent este și editor pe platforma Republica.
A absolvit programul de cercetare și investigație „Edward R. Murrow” în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată la Gala Superscrieri în anul 2019. Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului „Romanian Women of Courage” în anul 2019.
A înființat asociația Presa pe Bune, prin intermediul căreia organizează ateliere media pentru elevii din școli și licee. Carmen este și scriitoare, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea „Cei care nu mint”.
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 311, octombrie 2026.