Cum arată viața profesorilor navetiști care merg și 100 de kilometri ca să ajungă la școală: „Predau în cinci școli și îmi place ceea ce fac”

Pe de altă parte, nu trebuie uitat un aspect: ca să faci naveta dintr-un oraș în altul, să predai la două sau mai multe școli toate aflate la zeci de kilometri distanță de casă, ai nevoie și de o motivație financiară. Căci dragostea pentru meserie nu ține de foame, nu plătește nici ratele la bancă și nici întreținerea peste iarnă.

Legea 141 din 25 iulie 2025, cunoscută drept Legea Bolojan, care a stabilit mărirea normei didactice de la 18 la 20 de ore pe săptămână, i-a lăsat pe mulți profesori fără catedre, iar alții, pentru a nu intra în restrângere de activitate, au fost nevoiți să-și caute ore în alte două, poate chiar trei sau patru școli. A fost o lovitură dată mai ales celor în vârstă, în prag de pensionare, care zeci de ani au predat în aceeași unitate de învățământ și care, dintr-o dată, s-au trezit pe drumuri, la zeci de kilometri distanță de casă. Situația a creat anul trecut nemulțumiri, proteste masive în stradă și amenințări, căci, se plângeau oamenii, această decizie a fost picătura care le-a umplut paharul.

Profesorul Vlad Ghiță consideră însă că problema este, de fapt, alta, și ține, până la urmă, de cât de mult îți iubești meseria: „Oamenii sunt liberi și fiecare își poate alege orice meserie dorește. Într-adevăr, idealul este să-ți alegi ceea ce te pasionează, ceea ce te entuziasmează. Dacă reușești, te poți numi un norocos: munca va fi una ușoară și plăcută”.

Însă, din păcate, peste 90% dintre oameni au joburi care nu le plac în mod special, continuă profesorul: „Cred că în afară de artiști și sportivi, oamenii se duc la serviciu doar ca să primească un salariu, muncesc nu din plăcere, ci strict cu scopul de a fi remunerați. Și atunci e normal că nu le convine să facă naveta, să meargă în nu știu câte școli, sau mai știu eu pe unde, pentru că ei și-au ales prost domeniul de activitate”.

Potrivit dascălului, cei mai mulți dintre profesori vin la catedră, predau lecția și pleacă. Fără a se implica prea mult, fără a pune suflet, fără a fi mânați de vreo pasiune. „Un fost profesor mi-a spus: «Dacă nu aș mai avea salariu, m-aș chinui să fac rost de bani ca să pot preda în continuare. Atât de mult iubesc ceea ce fac». Asta înseamnă un om adevărat în domeniul lui. Dar eu cred că acești oameni sunt sub 10%. Restul practică un job care nu le aduce nicio satisfacție”, continuă Vlad Ghiță.

Deși, în învățământ, satisfacțiile sunt enorme, crede profesorul: „Acei profesori care fac naveta, care bat drumurile prin cine știe ce zone, la zeci de kilometri distanță de casă, au și o mare satisfacție: bucuria de a lucra cu copiii. Eu, de exemplu, stau doar printre copii. Eu în pauze nu merg în cancelarie. Nu-mi place să particip la conversațiile de acolo”.

Să faci naveta până la locul de muncă, zi de zi, nu este ușor, însă meseria de profesor presupune și asta, în anumite situații. Iar cine intră în învățământ ar trebui să-și asume și riscul. Însă mulți nu și-l asumă, pentru că, de fapt, ei nu sunt făcuți pentru o astfel de meserie.

În sistem, spune profesorul Ghiță, ajung mulți oameni slab pregătiți, care nu înțeleg cu ce se mănâncă această profesie: „Cred că în sistem sunt atrași și foarte mulți oameni care s-au ratat în alte domenii de activitate. Pentru mine, de exemplu, învățământul a fost prima opțiune. Am știut încă de pe băncile facultății ce-mi doresc. Și nici nu-mi imaginez să fac altceva vreodată, căci a fi profesor este tot ce-am visat, tot ce mi-am dorit.”

Într-adevăr, meseria a venit la pachet și cu neajunsuri, dar, continuă Vlad Ghiță, aceste lucruri mai puțin plăcute au fost din start asumate. Cu alte cuvinte, dascălul știa la ce se-nhamă: „Să fii profesor ține de vocație, căci în școală se modelează suflete și se construiesc minți puternice. Îți place, sau nu. Ai acea iubire pentru copii și dorința de a-i învăța, sau nu. Iar dacă nu o ai de la început, nici c-o vei avea vreodată”.

Însă, la catedră nu ajung mereu cei cu har, iar copiii simt asta. Și se comportă ca atare. De aici vine și lipsa lor de interes, dar mai ales de respect: „Noi, ca dascăli, pentru a fi respectați de elevi și părinți, mai întâi trebuie să ne respectăm pe noi înșine. Și să ne respectăm materia pe care o predăm. Pentru că un copil te va simți, el imediat își dă seama dacă tu vii acolo pentru el, sau doar pentru a-ți lua un salariu”.

Elevii, dacă observă că profesorul îi ia în serios, vor deveni atenți la rândul lor, interesați. „Normal că devin obraznici dacă tu vii acolo, în fața lor, dar ești cu gândul în altă parte. Și nici nu e vina lor. Eu, de exemplu, reușesc și la cele mai slabe licee la care predau să am un dialog incredibil cu copiii. Într-adevăr, nu sunt de calibrul celor din Mihai Viteazul, dar fac liniște și te ascultă, sunt atenți, se implică la oră”, spune profesorul.

Vlad Ghiță a intrat în învățământ în 2017, iar timp de opt ani a fost profesor de Religie. „Anul acesta am schimbat macazul și predau filosofie”. Lunea și marțea, profesorul are ore doar la o singură școală, la Liceul Tehnologic „Dacia”. Miercurea merge la liceul Walter Mărăcineanu, joi, din nou la Mărăcineanu, apoi are o fereastră de o oră, timp suficient cât să ajungă la Colegiul „Ion Neculce”. „Drumul îl fac, de cele mai multe ori, pe jos. Îmi place să mă plimb, mă recreez. Iar când nu, iau metroul sau autobuzul. Vinerea merg la Liceul „Benjamin Franklin”, apoi am două ore libere, timp în care ajung la Colegiul Mihai Viteazul”, explică Vlad Ghiță.

Profesorul recunoaște că munca cu adevărat grea nu o depune la colegiile de top, ci în clasele cu elevi mai slabi, mai puțin pregătiți. Acolo sunt adevăratele provocări: „Știți cum mă simt când predau la Mihai Viteazul și Neculce? Mă simt ca și cum eu gust din caviar, iar alți profesori, care predau în școli mai slabe, mănâncă din gunoaie. Efectiv, mă simt prost pentru cât de cuminți și dornici de învățătură sunt elevii mei, pentru cât de frumos comunic cu ei, în comparație cu alți profesori, care nu au cu cine lucra la clasă. Pentru că eu am cu elevii mei conversații filosofice pure, la colegiu este un alt nivel la care alți profesori nici nu visează să ajungă cu elevii lor”.

Profesorul o spune în cunoștință de cauză și chiar din proprie experiență: „Mă duc apoi la Franklin, la Dacia și Mărăcineanu, acolo unde elevii au multe probleme, dar și nevoie de mult ajutor. Iar impactul meu, dacă e să vorbim despre asta, aici se simte, în aceste școli unde nivelul este mai slab. Aici este, într-adevăr, nevoie de mine”.

Însă, chiar și așa, știind exact unde este nevoie de el, Vlad Ghiță nu e genul de dascăl care să „se lege de glie” căutând un post de titular într-o singură școală: „Sunt profesor suplinitor și pentru mine este mult mai avantajos așa. Într-adevăr, fac multe drumuri, între mai multe școli, alerg dintr-o parte în alta, dar cred că pentru un profesor tânăr este mai bine să cunoască oameni noi, copii noi, medii școlare noi”.

Dascălul a mai punctat un aspect: un profesor titular care predă într-o singură școală ajunge, la un moment dat, sufocat de birocrație. „Eu, de exemplu, am refuzat și voi refuza mereu să fiu diriginte. Nu mă interesează acel spor de dirigenție. Nu merită efortul. Eu vreau să mă concentrez pe predat, nu pe întocmit rapoarte, procese verbale, documente și alte hârtii, nu vreau să mă streseze părinții. Evident, nu am scăpat de tot de hârțogăraie, dar încerc să le mențin la minimum. Pentru că eu, dacă vreau să-i ajut pe copii, o fac oferindu-le cunoștințe, nu trecându-le adresele în catalog.”, spune profesorul.

Un alt avantaj al profesorului suplinitor este și faptul că acesta are o anumită libertate și independență față de conducerea școlilor unde predă: „Un titular este legat de școala respectivă, devine, cu timpul, omul acelei școli, nu se mai poate purta liber, așa cum simte, nu mai poate spune ce gândește. Și începe să zâmbească fals conducerii. Eu, ca suplinitor, nu zâmbesc fals nimănui. Iar dacă nu-mi convine ceva, pot pleca oriunde doresc. Am libertatea de a alege unde să predau și asta mi se pare un lucru mare”.

Să fii suplinitor cu ore în mai multe unități de învățământ poate fi, într-adevăr, avantajos, însă cei mai mulți profesori își doresc un loc de muncă stabil, care să le ofere un anumit confort psihic, și nu să se gândească an de an pe la ce școli ar mai putea ajunge. „Dezavantajul de a preda în mai multe școli este, pe lângă naveta pe care o faci zi de zi, și faptul că nu te poți integra cu adevărat în niciun colectiv al profesorilor. Toate ședințele, toate evenimentele care se organizează în școală se petreceau când eu nu eram acolo. Motiv pentru care nu am avut niciodată acel sentiment de apartenență. Eu eram mereu pe drumuri, între școli, veneam și plecam”, a declarat pentru Libertatea profesoara Bianca Daraba.

Aceasta a mărturisit că îi place să se conecteze cu oamenii și să construiască relații, însă pentru asta este nevoie de timp și de stabilitate: „Atunci când ajungi într-o școală doar pentru câteva ore și pleci imediat după terminarea programului, integrarea devine dificilă. Vrei să creezi anumite conexiuni. Ai nevoie de stabilitate, ai nevoie să te înrădăcinezi undeva și să știi că aparții locului ăluia, școlii aceleia.”

Însă, dincolo de orice, naveta este cel mai greu de suportat, mai ales când ești tânăr, la început de carieră, când încă nu ai suficientă experiență la catedră. Să te plimbi pe drumuri la douăzeci și ceva de ani poate fi foarte descurajator. Bianca Daraba, de exemplu, are 28 de ani și face până la școală, zilnic, 60 de kilometri. „Eu locuiesc în comuna Păstrăveni, județul Neamț, dar am ore în două licee din orașul Târgu Neamț. Iar până acolo sunt 30 de kilometri. În total, dus-întors, se fac 60”.

De-a lungul timpului, însă, profesoara a trecut prin situații și mai dificile: „Acum câțiva ani am făcut naveta până la Roman, dus-întors 100 de kilometri”.

Într-adevăr, încă din primul an de învățământ, Bianca a fost mai mult pe drumuri. „Am predat la Târgu Neamț, la Liceul „Vasile Conta”, dar și la Roman, la încă două școli. Programul era așa: două zile pe săptămână la Roman, asta însemnând 100 de kilometri de acasă până în oraș și înapoi. Apoi, alte trei zile mergeam la Târgu Neamț. Dus-întors, alți 60 de kilometri. Pe atunci aveam doar 23 de ani”.

În prezent, Bianca predă în două școli din Târgu Neamț. „Lunea sunt la Liceul „Vasile Conta”, marțea sunt la Colegiul „Ștefan cel Mare”. Joi am o singură oră la tot la „Ștefan cel Mare”, de la 11.00 la 12.00, după care trebuie să fug la „Conta”, unde am ore de la 12.00 încolo. Practic, orele au fost puse una după alta și, pentru a nu întârzia, trebuie să fur cinci minute în ultima și cinci minute din prima”.

Naveta profesoarei începe, uneori, înainte de răsărit. „Pentru a ajunge la școală la ora 7:00, plec de acasă la 6:30 și mă trezesc în jurul orei 5:00. Nu știu dacă m-am obișnuit”, mărturisește ea.

Nici pentru anul școlar următor Bianca Daraba nu are o perspectivă clară. La Colegiul Național „Ștefan cel Mare” ocupă un post pe perioada concediului unei colege care se poate întoarce la catedră în orice moment. „Atunci va va trebui să plec. Poate să fie chiar și în timpul anului. Adică, nu voi avea o continuitate. Cred că la anul va trebui să schimb din nou școlile. Mă îndoiesc că voi avea ore într-una singură”.

Chiar și așa, fără mari speranțe, profesoara se va înscrie din nou la concursul de Titularizare. „Dar sunt foarte pesimistă, pentru că nu cred că va apărea un post titularizabil”, mai spune Bianca Daraba. „Asta mi-aș dori, să pot să-mi imaginez cum va arăta anul meu, anul viitor, fără frica de a rămâne pe dinafară, fără frica problemelor acestora cu naveta”.

Pentru profesoara de franceză, stabilitatea nu înseamnă doar un venit sigur, sau un drum mai scurt până la școală. Înseamnă să poată rămâne într-un colectiv, să-și cunoască elevii și să le urmărească progresul de la un an la altul. Înseamnă, mai ales, să simtă că aparține unei școli, nu doar că trece prin ea.

Dacă orele de limbi străine, de sport sau de arte sunt puține, iar profesorii mulți, în cazul materiilor precum matematică, fizică sau chimie lucrurile stau tocmai pe dos: școlile caută disperate dascăli care să vină la clasă. A fost și cazul profesoarei de fizică Mihaela Bucșa, din Brașov, care nu a dus niciodată lipsă de ore. Dimpotrivă, a predat în școli din Crizbav și Sânpetru, a făcut naveta cu autobuzul, a pierdut zilnic ore în stații și în trafic, suportând, în același timp, din propriul buzunar, și o parte din costurile deplasărilor.

„Crizbav este la aproximativ 25 de kilometri de Brașov, dar eu făceam naveta cu autobuzul și depindeam foarte mult de orarul mijloacelor de transport în comun”, își amintește ea. Așa că, după un timp, a renunțat: „Am rămas doar la școala din Sânpetru, însă distanța relativ mică – de doar șase kilometri – nu a presupus și un drum mai scurt. Dimpotrivă. Pierdeam uneori și câte trei ore dus-întors”.

Pentru a ajunge la autobuzul metropolitan, trebuia mai întâi să ia un autobuz care circula în oraș, apoi să aștepte legătura: „Uneori, dacă drumul era liber, autobuzul făcea 10-15 minute. Problema era că autobuzele nu erau corelate. Cel de lângă casa mea venea la o anumită oră, după care mai stăteam 20-30 de minute până venea celălalt”.

La întoarcere, situația nu era mai bună. Într-una dintre zile, profesoara termina cursurile la 18.50, dar autobuzul pleca abia la 19.30: „Erau 40 de minute de așteptat într-o stație de autobuz în care bătea vântul, ploua, ningea și nici nu știai dacă vine autobuzul”.

Naveta nu a însemnat doar timp pierdut, ci și cheltuieli suplimentare. Deși abonamentul pe mijloacele de transport în comun costa aproximativ 170 de lei pe lună, decontarea nu-i acoperea profesoarei toate lunile: „Anul trecut abonamentul era 170 de lei și se deconta 100% doar în lunile complete de școală, adică atunci când nu erau vacanțe, zile libere și alte întreruperi. Deci, erau doar vreo două luni pe an în care se deconta complet”.

În plus, când transportul public nu îi permitea să ajungă la timp, sau să se întoarcă acasă la o oră rezonabilă, Mihaela Bucșa trebuia să găsească alte soluții: „Când nu venea autobuzul sau când nu mai voiam să stau 40 de minute în ploaie, seara luam un Uber pe care lunar mai dădeam 300-400 de lei”.

Nici sporul pentru predarea în mediul rural nu acoperea costurile deplasării. „Anul trecut, aveam spor pentru mediu rural de 66 de lei pe lună, în timp ce abonamentul până acolo costa 170 de lei”, spune profesoara.

După mai mulți ani în care a încercat să împace programul școlar cu transportul și deplasările zilnice, profesoara a ajuns la concluzia că nu mai poate continua în același ritm. Oboseala devenise atât de mare încât îi afecta capacitatea de a pregăti și susține ore de calitate: „Anul trecut am ajuns la concluzia că nu mai pot continua în ritmul acela. Ajunsesem să beau doi litri de cafea pe zi ca să mai stau în picioare până la ora 19:00, apoi să vin acasă și să pregătesc orele pentru a doua zi”.

Decizia de a renunța nu a fost însă una ușoară, mai ales că-și dorise să lucreze în comunități în care accesul la educație este mai dificil: „Am zis că trebuie să se schimbe ceva, pentru că nu mai puteam să fac nici măcar o activitate de calitate la clasă. Și atunci nu mai avea rost”. Astfel că, în vara anului trecut a renunțat și la școala din Sânpetru și a ales să lucreze exclusiv în oraș. În prezent, predă fizică la Școala Gimnazială nr. 6 din Brașov.

Dincolo de oboseală și cheltuieli, naveta între mai multe școli are și un efect asupra relației profesorilor cu elevii și colegii, consideră Mihaela Bucșa.

„Cred că este un dezavantaj faptul că nu se încheagă o relație așa cum trebuie nici cu elevul, nici în cancelarie. Tu poți să iei anul acesta clasa a VII-a, dar la anul să nu mai fii acolo, ca să duci copiii până în clasa a VIII-a”, explică profesoara, care subliniază că experiența predării în mai multe școli nu este potrivită pentru toată lumea: unii profesori se adaptează și reușesc să valorifice experiențele din colective diferite, în timp ce alții ajung să fie epuizați. „Sunt oameni cărora le place să funcționeze în mai multe grupuri și reușesc să ia ce este mai bun din ambele cancelarii, din ambele locuri. Sunt însă și oameni cărora nu li se potrivește acest lucru, care suferă, obosesc și care-și pierd foarte mult din creativitate și din felul în care își fac orele”.

În opinia sa, profesorii ar trebui să poată alege dacă vor să facă naveta și să predea în mai multe școli, fără ca această variantă să devină o obligație impusă de lipsa de personal. „Ar fi foarte important să fie alegerea oamenilor. Cei care se simt bine să facă naveta să poată alege, iar cei cărora li se pare coșmarul vieții să meargă în șapte școli, să poată alege să nu facă asta”, spune profesoara.

„Eu cred că în învățământ nu te duci doar să faci niște ore. Te duci dacă realmente îți dorești și îți place să faci chestia aceasta și te bucuri că poți să o faci. Altfel, nu are sens”.