Individual sau în grup? O dată pe săptămână sau mai des? Din clasa a VIII-a, când Evaluarea Națională începe să se simtă foarte aproape, sau cu ani înainte, dacă ținta este admiterea la o clasă de matematică a unui colegiu? Pentru părinții care caută pregătire suplimentară la matematică, întrebările acestea vin la pachet cu o piață în care locurile la profesorii căutați se ocupă repede, costurile se adună, iar alegerea unei formule nepotrivite poate însemna luni întregi de muncă fără progresul așteptat. Am vorbit despre asta cu doi profesori de matematică, iar răspunsurile lor pun sub semnul întrebării una dintre convingerile care îi fac pe mulți părinți să caute cu orice preț ore unu-la-unu: faptul că un profesor lucrează exclusiv cu un copil nu face automat acea oră mai eficientă.
Otilia Iamandi, profesoară de matematică din Iași, cunoscută și pentru proiectul „Ora de matematică”, și Andrei Octavian Dobre, profesor la Colegiul Național „Nichita Stănescu” din Ploiești și creatorul platformei academiademate.ro privesc problema din unghiuri diferite. Din răspunsurile lor nu rezultă neapărat o rețetă universală pentru tipul de meditație ales, ci mai degrabă niște indicatori la care ar trebui să se raporteze părinții: nivelul real al copilului, lacunele pe care le are, examenul pentru care se pregătește, compatibilitatea cu ceilalți elevi din grupă și momentul în care familia decide să ceară ajutor.
Înainte de a alege formula, trebuie stabilit nivelul elevului
Otilia Iamandi spune că întâlnește tot mai des părinți care vin deja cu formula decisă: vor pregătire individuală și, de regulă, o singură întâlnire pe săptămână. Numai că numărul ședințelor și forma de lucru nu ar trebui stabilite înainte ca profesorul să vadă ce știe copilul, ce nu știe și unde trebuie să ajungă. „Atunci când preiau un elev, consider esențial să stabilim câteva lucruri: care este nivelul real de pregătire, ce lacune trebuie recuperate, care este obiectivul urmărit, de câte ședințe este nevoie și cu ce frecvență? Abia după această evaluare putem construi un program de lucru realist și eficient. Sigur că lucrurile se pot ajusta pe parcurs, în funcție de ritmul și evoluția copilului. Dar pregătirea nu poate fi construită exclusiv în jurul preferințelor de moment, ignorând nevoile reale de învățare. Pregătirea individuală nu înseamnă neapărat pregătire mai bună. Iar o ședință pe săptămână nu este, prin definiție, suficientă”, spune profesoara.
Profesorul Andrei Octavian Dobre pornește de la același criteriu (obiectivul), dar diferențiază între tipurile de examen. Pentru Evaluarea Națională, atrage atenția că o notă bună obținută la școală după un capitol proaspăt predat nu spune neapărat cât de pregătit este elevul pentru un examen care îl obligă să folosească noțiuni acumulate în mai mulți ani. „La Evaluarea Națională, elevii trebuie pregătiți nu doar din materia clasei a VIII-a, ci și din anii anteriori, deci o recapitulare pe capitole. Notele de la clasă pot fi înșelătoare: o lucrare dată la finalul unei unități de învățare verifică doar o mică parte din ceea ce se cere la examen. Mult mai relevante sunt simulările periodice.”
Dobre spune că elevii cu care lucrează pentru Evaluarea Națională primesc săptămânal două-trei simulări, unele din culegeri, altele construite de el în funcție de momentul anului școlar. Atrage atenția și că multe culegeri nu țin cont de etapa din anul școlar în care se află copilul, iar un nivel de dificultate prea mare pentru momentul respectiv poate să-l descurajeze. La Bacalaureat apare o altă variabilă: profilul. „Elevii sunt deja selectați pe profiluri, așa că este bine să lucreze în grupe formate în funcție de profil”, spune profesorul de matematică.
Când grupul poate fi mai bun decât ora unu-la-unu
Imaginea clasică a meditației eficiente – un copil, un profesor și întreaga atenție a adultului îndreptată spre el – ignoră o parte din ceea ce se poate întâmpla într-un grup bine alcătuit. La matematică, faptul că mai mulți copii încearcă aceeași problemă nu înseamnă că vor ajunge la rezultat pe același drum, iar diferențele dintre soluții pot deveni ele însele material de învățare.
Otilia Iamandi vede aici unul dintre marile avantaje ale grupului: „Un grup bine alcătuit nu înseamnă doar mai mulți elevi care rezolvă aceleași exerciții în aceeași încăpere. Înseamnă interacțiune, schimb de idei, întrebări, explicații, perspective diferite și, mai ales, o competiție constructivă. Fiecare elev are ocazia să își compare nivelul de pregătire cu cel al colegilor, să observe alte metode de rezolvare, să învețe din întrebările și greșelile celorlalți, să își argumenteze propriile soluții, să capete curaj și încredere atunci când descoperă că poate ține pasul cu grupul. Uneori, explicația unui coleg este cea care clarifică o idee pe care elevul nu a înțeles-o din prima explicație a profesorului.”
Avantajele acestea dispar însă dacă într-o grupă sunt puși copii cu niveluri foarte diferite sau dacă profesorul predă, practic, aceeași lecție mai multor elevi fără să urmărească felul în care lucrează fiecare. Profesoara din Iași insistă că nivelul, obiectivele și compatibilitatea contează, iar competiția trebuie gestionată astfel încât să motiveze, nu să împartă copiii între cei care „se descurcă” și cei care rămân permanent în urmă.
„Competiția, atunci când este gestionată sănătos, nu îi dezbină pe copii, ci îi motivează să evolueze. Nu urmărim să avem un câștigător și câțiva învinși, ci un grup în care fiecare își dorește să progreseze. Desigur, nu orice grup funcționează și nu orice elev este potrivit pentru orice formulă de pregătire. Contează nivelul, obiectivele, compatibilitatea și capacitatea profesorului de a coordona activitatea.” Andrei Dobre recomandă, la rândul lui, grupurile mici pentru majoritatea copiilor: „Cred că, pentru majoritatea elevilor, meditațiile în grupuri mici sunt mai eficiente. Competiția și felul în care colegii abordează o problemă îi dezvoltă și îi motivează”.
Când e mai eficientă pregătirea individuală
Există copii pentru care avantajele grupului dispar pentru simplul motiv că nu pot încă ține pasul cu el. Dacă profesorul trebuie să se întoarcă la noțiuni elementare pe care ceilalți le stăpânesc deja, elevul riscă fie să nu înțeleagă, fie să transforme fiecare ședință într-o cursă în care pornește cu câteva ture în urmă. Profesorul Dobre vede aici una dintre indicațiile clare pentru lucrul unu-la-unu: „Pregătirea individuală o recomand mai ales elevilor cu un nivel de cunoștințe foarte scăzut, până când pot fi aduși la nivelul la care să lucreze într-o grupă.” Meditațiile individuale nu apar, în această situație, neapărat ca formulă permanentă, ci pot fi o etapă de recuperare. Odată acoperite lacunele care îl împiedică pe copil să lucreze în ritmul celorlalți, trecerea într-un grup compatibil poate deveni utilă.
Otilia Iamandi spune că solicitarea orelor individuale a devenit, în unele cazuri, disproporționată față de nevoia reală: „Am ajuns să consider că meditațiile individuale sunt solicitate mult mai des decât sunt cu adevărat necesare. Uneori, chiar devin un moft, alimentat de convingerea că un copil învață mai bine dacă profesorul îi este rezervat exclusiv. În realitate, atât în zona recuperării și consolidării materiei, cât și în cea a performanței, există suficienți elevi cu nevoi și obiective compatibile pentru a forma grupuri de lucru eficiente.”
Câte ședințe sunt necesare pe săptămână? Profesorii nu dau același răspuns
La această întrebare, opiniile celor doi profesori diferă, iar acest lucru arată, din nou, că nu există rețete universal valabile. Otilia Iamandi spune că frecvența trebuie decisă după evaluarea inițială și avertizează că o ședință săptămânală nu poate fi declarată suficientă înainte de a vedea nivelul copilului, lacunele și obiectivul pentru care lucrează.
În formula de pregătire descrisă de Andrei Dobre, o ședință pe săptămână este suficientă, cu două ore pentru elevii din anii terminali și aproximativ 90 de minute pentru ceilalți. Numai că ora petrecută cu profesorul este doar o parte a pregătirii: „Pentru progres, contează mai mult felul în care copilul lucrează între ședințe decât numărul de ore. Este esențial ca elevul să exerseze acasă problemele date de profesor. Tema trebuie aleasă cu grijă: aproximativ 70% din ea ar trebui să fie exercițiu pe care elevul îl poate rezolva singur, iar restul să îl provoace cu probleme mai complexe. Să găsească acest echilibru ține de talentul profesorului.”
Pentru elevii care susțin examene naționale, profesorul spune că urmărește două direcții în paralel: recapitularea pentru examen, inclusiv prin teste lucrate acasă, și materia predată în acel moment la școală. Pentru ceilalți elevi, prioritatea rămâne fixarea temeinică a materiei clasei.
Cum îți dai seama că meditațiile chiar funcționează
Profesorul Andrei Dobre recomandă părinților să urmărească progresul în timp și să existe o comunicare reală între cele trei persoane implicate: copil, profesor și părinte. „Primul pas este o discuție deschisă între părinte, copil și profesor, în care copilul să poată spune sincer dacă este mulțumit, iar părintele să afle direct de la profesor cum evoluează copilul. Un semn bun este ca, după fiecare oră, copilul să plece cu sentimentul că a înțeles ceva nou și că se descurcă mai bine decât înainte.”
În propria practică, profesorul urmărește două repere concrete: cât din tema primită reușește să rezolve elevul și cum evoluează rezultatele lui la simulările periodice. Tema devine astfel și un instrument prin care profesorul vede unde apar dificultățile și poate interveni asupra lor. „Tema oferă profesorului o evaluare permanentă. Din ea se văd atât elevii excelenți, care rezolvă și problemele mai complicate, cât și cei care nu exersează. De aceea, tema trebuie corectată constant, mai ales acolo unde elevul a întâmpinat dificultăți.” Pentru un elev de clasa a VIII-a, simulările pot scoate la suprafață exact ceea ce un test dat imediat după o lecție nu arată întotdeauna: noțiunile uitate, dificultatea de a trece rapid de la un capitol la altul, gestionarea timpului și tipurile de greșeli care se repetă.
Dobre ridică aici și o problemă foarte actuală: temele rezolvate cu ajutorul inteligenței artificiale. Problema nu este simpla folosire a tehnologiei, ci situația în care elevul copiază o rezolvare pe care nu o înțelege și o prezintă profesorului drept muncă proprie. Profesorul primește atunci o imagine falsă asupra nivelului copilului și pierde tocmai greșelile de care are nevoie pentru a ști ce trebuie explicat din nou. „Cel mai mult are de pierdut elevul: cei mai mulți, din păcate, doar copiază, fără să se gândească la ce au scris. Iar profesorul nu mai poate vedea și corecta greșelile, ceea ce este esențial în pregătire. Este ca și cum te-ai duce la doctor cu analizele altui pacient și ai aștepta să primești tratamentul corect”, spune Andrei Dobre.
Și dacă elevul nu are nevoie de meditații?
Toată discuția despre individual sau grup riscă să pornească de la o premisă pe care părinții nu ar trebui să o accepte automat: că orice copil care urmează să dea Evaluarea Națională, Bacalaureatul sau o admitere are nevoie de profesor în particular. „Ideal ar fi ca elevul să învețe constant, pe tot parcursul școlii. Dacă exersează mult și are un profesor implicat la școală, nu cred că meditațiile sunt neapărat necesare”, spune Andrei Dobre. „Am avut nenumărați elevi care au luat 10 doar cu ceea ce am lucrat împreună la clasă, fără să facă nicio oră de meditații în particular cu altcineva.”
