Copilul care este liniștit la grădiniță, respectă regulile și pare să se descurce fără probleme poate deveni, în drum spre casă și când ajunge în mediul lui, iritat, plângăcios, imposibil de mulțumit. Plânge și se trântește pe jos pentru că paharul în care i-ai pus apă e verde, nu roșu. Varsă lacrimi de crocodil pentru că tricoul lui are mâneca lungă, nu scurtă. Pentru părinți, schimbarea poate fi derutantă: de ce toate emoțiile pe care copilul le ține sub control la grădiniță apar tocmai acasă? Psihoterapeuta Andreea Diaconescu explică ce se află în spatele acestor „descărcări” de după program, cum îl poate ajuta părintele pe copil să-și gestioneze emoțiile intense, dar și care sunt semnele care arată că cel mic se confruntă cu situații mai complicate decât oboseala și acumularea tensiunii.
La vârsta preșcolară, autoreglarea emoțională este încă în formare, explică specialista. Copilul învață treptat să recunoască ceea ce simte, să suporte frustrarea, să-și controleze impulsurile și să revină la o stare de calm, iar pentru toate acestea are încă nevoie de sprijinul adultului. De aceea, faptul că reușește să respecte reguli și să coopereze câteva ore într-un mediu structurat nu înseamnă că poate menține același nivel de control pe tot parcursul zilei. Ce se întâmplă după ieșirea din grădiniță trebuie privit și din perspectiva unei capacități care se construiește, și nu ca dovadă că un copil „poate, dar nu vrea” să se comporte la fel și acasă.
Totul Despre Mame: Cum se poate ca un copil să fie liniștit și cooperant ore întregi la grădiniță, iar imediat ce ajunge lângă părinte să „explodeze”?
Psihoterapeut Andreea Diaconescu: Grădinița cere un efort de autoreglare pe care copilul mic încă nu îl face fără consum de energie. La grupă trebuie să respecte un program, să-și aștepte rândul, să împartă atenția educatoarei cu alți copii și să gestioneze frustrări mărunte: nu primește jucăria pe care o vrea, nu este ales primul, trebuie să aștepte. Toate acestea se întâmplă fără prezența figurii de atașament care îl ajută de obicei să se liniștească.
La vârsta preșcolară, sistemul de autoreglare este încă în formare. Copilul depune, așadar, un efort real pentru a se adapta mediului și regulilor lui, chiar dacă din exterior vedem doar un copil „cuminte”. Acasă, contextul se schimbă. Copilul ajunge în mediul în care se simte în siguranță și în care nu simte că trebuie să câștige acceptarea părintelui. Tocmai de aceea își poate permite să lase tensiunea acumulată să iasă la suprafață. Faptul că o face lângă părinte poate fi un semn că se simte suficient de în siguranță încât să se descarce fără teama că va pierde iubirea sau apartenența.
Ați vorbit despre reglare emoțională. Ce înseamnă, concret, acest lucru pentru un copil de grădiniță?
Reglarea emoțională este capacitatea de a trece printr-o emoție puternică (furie, frustrare, tristețe, teamă) fără să fii complet copleșit de ea. De exemplu, copilul căruia i se ia o jucărie se poate enerva, dar ajunge să spună „Mi-ai luat jucăria, sunt supărat”, în loc să lovească sau să țipe necontrolat. Copiii mici ajung aici în primul rând prin co-reglare, adică prin ajutorul unui adult care rămâne calm atunci când ei încă nu pot face asta singuri. Părintele se poate așeza la nivelul copilului, poate vorbi puțin și cu voce joasă, îi poate oferi o îmbrățișare sau o mână pe spate dacă acesta acceptă contactul și, mai ales, poate rămâne lângă el fără să-i ceară să se oprească imediat din plâns.
Autoreglarea apare treptat, după multe asemenea experiențe. Copilul începe să recunoască singur că este frustrat și să folosească o strategie care îl ajută: se retrage într-un loc liniștit, respiră, pune în cuvinte ceea ce simte. Nu este ceva ce învață într-o singură „lecție” și nici ceva ce putem cere unui copil foarte mic prin simplul „Calmează-te!”. Părintele îl poate ajuta numind emoțiile și în momentele liniștite („Cred că ești frustrat”), exersând împreună strategii simple, precum respirația lentă, sau amenajând un loc în care copilul se poate retrage. Progresul nu înseamnă neapărat dispariția crizelor. Dacă un copil care înainte avea nevoie de 20 de minute pentru a se liniști reușește, cu ajutor, să o facă în 10, și acela este un pas înainte.
Cum își poate da seama părintele că este vorba doar despre o descărcare a emoțiilor după grădiniță și când ar trebui să privească mai atent comportamentul copilului?
Mai relevant decât intensitatea unei singure crize este tiparul în care apare. O descărcare de după grădiniță apare, de regulă, predictibil: imediat după ce copilul este preluat sau în prima jumătate de oră după ce ajunge acasă. Poate porni de la un motiv aparent neînsemnat (culoarea unui pahar, ordinea în care trebuie puși pantofii), dar acel detaliu este mai degrabă ultima picătură decât cauza propriu-zisă.
Un alt reper este faptul că, după ce primește timp, atenție și contact, copilul se liniștește. Poate dura 15 sau 30 de minute, dar episodul se încheie. În același timp, comportamentul nu apare cu aceeași intensitate peste tot: la grădiniță, la bunici sau în alte contexte copilul reușește, în general, să rămână reglat.
Merită să investigăm mai atent atunci când crizele sunt frecvente și intense și la grădiniță, când apar schimbări bruște în limbaj, somn sau alimentație, când copilul devine retras, anxios, evită constant grădinița sau când comportamentul se accentuează în timp, în loc să se stabilizeze pe măsură ce se adaptează. În asemenea situații, părintele poate începe prin a discuta cu educatoarea și, dacă problemele persistă, cu un psiholog.
Ce ar fi bine să întrebe părintele în primele minute după ce își ia copilul de la grădiniță?
Să nu înceapă imediat interviul: „Ce ai făcut azi?”, „Cu cine te-ai jucat?”, „Ai mâncat tot?”. Sunt întrebări firești pentru un părinte care vrea să știe cum i-a fost copilului, dar vin într-un moment în care acesta tocmai a ieșit dintr-un mediu care i-a cerut mult control.
O întrebare deschisă precum „Ce ai făcut azi?” presupune să-și amintească lucruri petrecute cu câteva ore înainte, să le pună într-o ordine și să găsească apoi cuvintele prin care să le povestească. Uneori, copilul pur și simplu nu mai are resurse pentru asta. De aici pot apărea răspunsurile „bine”, „nimic” sau „nu știu”. În primele minute după grădiniță poate funcționa mai bine o tranziție liniștită: o îmbrățișare, o gustare, câteva minute în mașină sau pe drum fără presiunea de a povesti. Discuția despre ziua lui poate veni mai târziu, la masă, la baie sau înainte de culcare.
Atunci cum îl poți ajuta să povestească despre ziua lui fără clasicul „Ce ai făcut azi?”
Poți încerca afirmații în locul întrebărilor: „Cred că azi ați cântat ceva la grădiniță”. Copilul poate confirma, poate spune că nu este adevărat sau poate adăuga ceva, fără să fie nevoit să construiască singur toată povestea. Ajută și întrebările foarte concrete. „Cine a stat lângă tine la masă?” poate fi mult mai ușor de abordat decât „Cum a fost ziua ta?”. Unii copii povestesc mai ușor prin joc simbolic sau desen, folosind păpuși și jucării, iar alții vorbesc în momente în care presiunea conversației este mai mică – în mașină, unde nu există contact vizual permanent, sau seara, înainte de somn.
Până la ce vârstă putem considera firească această „prăbușire” de după program?
Nu există o vârstă-limită exactă, pentru că autoreglarea emoțională se maturizează diferit de la un copil la altul. Există însă câteva repere orientative. La 2-3 ani, autoreglarea este abia la început, iar separarea zilnică este solicitantă în sine. După program pot apărea plânsul, opoziția fizică sau refuzul de a coopera la lucruri simple, precum îmbrăcatul sau mâncatul. Nici povestirea zilei nu este încă realistă pentru mulți copii, pentru că limbajul narativ este insuficient dezvoltat.
În jurul vârstei de 3-4 ani, crizele pot căpăta un motiv aparent foarte concret (o jucărie, o ușă, un obiect), iar copilul începe să răspundă „nu știu” sau „nimic” când este întrebat ce a făcut. Pot apărea însă și primele fragmente de poveste, mai ales când sunt declanșate de un obiect sau de o imagine. La 4-5 ani, reglarea se îmbunătățește, iar crizele tind să devină mai puțin frecvente. Copilul are însă mai multe cuvinte prin care să-și exprime nemulțumirea, așa că unele izbucniri pot părea mai dramatice. Tot acum poate începe să povestească spontan experiențe care au avut o încărcătură emoțională pentru el, cum ar fi un conflict cu un coleg.
La 5-6 ani, pentru majoritatea copiilor, „prăbușirea” de după program devine mai rară și mai scurtă, iar capacitatea de a povesti coerent este mai bună atunci când alegem momentul potrivit. Dacă însă crizele intense continuă zilnic, cu aceeași frecvență ca la 3 ani, merită să observăm mai atent ce se întâmplă. După 6 ani, asemenea episoade pot apărea în continuare în perioade solicitante, de exemplu la începutul unui an școlar, după o schimbare sau în contextul unui eveniment stresant, dar nu ar trebui să mai reprezinte o constantă a fiecărei zile.