Turcia a depășit România la ultima testare PISA, iar rezultatele vin după un progres fpcut în timp, prin mai multe schimbări în sistemul de educație. Surprinzător, efectele acestea nu vin dintr-o investiție financiară masivă, ci din felul în care sunt pregătiți profesorii, din modul în care sunt evaluați elevii și din urmărirea parcursului lor de la un an la altul. În același timp, școala s-a apropiat mai mult de familie, a implicat-o în educație și a făcut din relația dintre profesori și părinți o parte importantă a parcursului copilului.
În Turcia, un elev care adoarme la ore nu este privit automat ca „leneș”. Profesorul, consilierul școlar sau chiar directorul școlii merge acasă pentru a afla ce se întâmplă în familia lui. În cazuri în care e vorba de sărăcie, școala se mobilizează să ajute: nu printr-o strângere de fonduri, ci căutând un loc de muncă pentru părinte. Serkut Kızanlıklı, profesor de literatură, specialist în educație și trainer care vine de mai bine de 10 ani în România pentru a lucra cu profesori români, vorbește, în interviul acordat Totul Despre Mame, despre ce face școala turcă mai bine decât cea română, dar și invers. E relevant, spune el, ca cele două țări să se raporteze una la cealaltă, pentru că sunt țări asemănătoare, care pot prelua bune practici una de la cealaltă. „Dacă iei sistemul Estoniei și îl copiezi, nu va funcționa. Trebuie să ne uităm la țări similare”.
Punctajele Turciei la testele PISA au crescut în ultimii ani. Ce schimbări importante a făcut Ministerul Educației pentru a se întâmpla acest lucru?
Serkut Kızanlıklı: Ministerul Educației din Turcia urmărește mai multe direcții. Una dintre ele este educația elevilor din ciclul primar. Componenta academică rămâne importantă, dar, în paralel, a fost introdusă educația pentru valori: respect, colaborare și alte valori care, în trecut, erau transmise în principal în familie. Noua generație riscă uneori să piardă o parte dintre aceste valori, așa că ele sunt introduse și în activitățile școlare. Există săptămâni și activități speciale dedicate acestor teme, dar ele sunt integrate și în lecțiile obișnuite.
O altă schimbare importantă este relația dintre școală și familie. În trecut, părinții erau priviți într-o anumită măsură ca niște clienți ai școlii. În ultimii aproximativ zece ani, perspectiva s-a schimbat: familia nu mai este considerată un element exterior, ci o parte a mediului educațional. Comportamentele sociale ale copiilor s-au schimbat odată cu internetul și cu toate celelalte transformări ale societății. Există probleme precum consumul de droguri sau alte comportamente negative. Pentru a răspunde acestor probleme, școala trebuie să construiască o alianță cu familia și să îi implice pe părinți în educație.
Cum sunt implicați concret părinții?
Ședințele cu părinții sunt ceva absolut normal. Dar există și alte două niveluri. Unul dintre ele este descentralizarea, care a dat școlilor mai multă putere. În cadrul consiliului școlii se iau decizii în funcție de nevoile comunității respective. Un exemplu foarte important, mai ales în ciclul primar, este vizita în familie. În Turcia, directorul școlii, profesorul sau consilierul psihologic poate vizita familia unui elev care are probleme. Acest lucru se întâmplă atât în sate și orașe, cât și în marile centre urbane, inclusiv în Istanbul. De obicei, problemele apar în familiile care se confruntă cu dificultăți economice, în familiile divorțate sau în cele care au alte probleme sociale. Pentru a-l menține pe elev în mediul școlar, administrația și profesorii încep un proces de urmărire individuală.
De câte ori pe an se fac aceste vizite?
Nu există un număr fix. Ele se fac atunci când școala simte că este nevoie. Când afli care este situația reală a unui elev și ce se întâmplă în familia lui, începi să îl înțelegi diferit. De exemplu, dacă un elev adoarme la ore sau începe să fie foarte lent, iar eu îl judec doar în funcție de asta, îl pot pierde. Trebuie să mă întreb de ce este așa. Dacă eu predau aceeași lecție tuturor elevilor, de ce unul dintre ei reacționează diferit? Trebuie să îi înțeleg contextul.
Cum reacționează părinții la aceste vizite? Nu se tem că vrea școala să îi controleze?
La început, unii părinți pot avea această impresie. Este mai ales cazul unor familii de imigranți. În Turcia există, de exemplu, un număr mare de familii venite din Siria. Pentru aceste familii, mutarea într-o altă țară înseamnă o viață complet nouă. La început, se pot gândi: „De ce vor să vină la noi? Vor să ne controleze? Sunt ca Poliția?”. Dar lucrurile se schimbă atunci când apare încrederea. De cele mai multe ori, merge acasă chiar un profesor de la clasă, pentru că directorul este văzut ca o autoritate care reprezintă guvernul, dar profesorul este cel care poate construi relația directă cu familia. După mai multe întâlniri, ateliere și discuții, acest sistem începe să funcționeze.
Ce face profesorul după ce merge în familie? Ce măsuri poate lua?
Depinde de situație. Dacă există o problemă gravă, cum ar fi consumul de droguri, situația este diferită. Dar dacă problema este una economică și aceasta nu îi permite elevului să fie activ la clasă, trebuie să găsim o soluție. Poate, de exemplu, copilul lucrează după școală și de aceea adoarme în clasă. Deciziile sunt luate în cadrul administrației școlii.
Uneori, profesorul merge pur și simplu acasă la familie pentru a vorbi și pentru a înțelege situația. Există familii atât de sărace încât nici măcar nu își permit să ofere o cafea unui musafir. În astfel de cazuri, reprezentanții școlii își iau cafeaua cu ei, tocmai pentru ca familia să nu se simtă prost. După ce văd această atitudine, familiile încep să înțeleagă că școala nu este un loc care le amenință, ci un loc care își susține copiii. De aici începe cooperarea. Atunci când apare o problemă cu elevul, școala are o legătură directă cu familia, iar familia știe cine este profesorul copilului. Aceasta este partea cea mai importantă.
Familiilor defavorizate li se oferă bani?
Nu este o soluție pe termen lung. În Turcia, ca și în România, există această tradiție: dacă cineva este sărac, strângem bani și îi dăm. Dar este ca apa. O bei și se termină. Ce faci după două zile, după trei zile sau după o lună? De aceea trebuie găsite soluții sustenabile. Știu familii pentru care administrația școlii a încercat să găsească un loc de muncă. Poate într-un birou, într-un magazin sau într-o altă activitate. În felul acesta, familia este integrată în comunitatea educațională și poate deveni mai stabilă.
Ce alte schimbări a făcut Turcia pentru a facilita integrarea copiilor în școală?
Un exemplu este începutul anului școlar. În România, în prima zi, toată lumea vine la școală. În Turcia este puțin diferit.Primele două săptămâni sunt dedicate profesorilor. Ei vin la școală, au întâlniri, se pregătesc și discută despre noul an. În a doua săptămână, elevii încă nu vin, cu excepția copiilor care intră pentru prima dată în școala primară. Aceștia vin la școală nu pentru a învăța, ci pentru a se familiariza cu locul. „Cine este directorul? Unde este toaleta? Unde este cantina? Cine este cine? Ce voi face eu aici?” Părinții stau cu ei două-trei ore. Copiii se joacă și se familiarizează cu școala. Practic, scopul este să nu le fie frică de școală.
Dacă ne amintim de prima noastră zi de școală, pentru mulți dintre noi a fost o experiență anxioasă. Copilul plânge, mama pleacă și totul este nou. În schimb, dacă un copil petrece două ore la școală, se joacă și se simte bine, poate ajunge acasă și să spună: „Vreau să mă întorc mâine”. În săptămâna următoare începe școala pentru toți. Această abordare ajută la motivarea elevilor. În plus, profesorii nu mai dau atât de multe teme.S-a schimbat și modul de desfășurare a lecțiilor. Temele au fost reduse inclusiv la gimnaziu și liceu.
Și condițiile fizice din școli s-au îmbunătățit. O altă direcție importantă este educația STEM și formarea profesorilor. În Turcia există centre de formare în diferite regiuni ale țării. Profesorii pot alege ce tip de formare doresc și se pot înscrie online. Există un sistem online integrat în care profesorul își poate vedea responsabilitățile, lecțiile, notele și informațiile despre elevi. Poate urmări inclusiv aspecte legate de drepturile sale sociale și poate depune online anumite solicitări. Dacă, de exemplu, vrea să se mute din Istanbul în capitală sau în Antalya, poate face solicitarea prin sistem. Toată această procedură este digitalizată.
Și părinții pot urmări situația copiilor. Pot vedea notele și pot afla ce se întâmplă la școală. Dacă un elev lipsește, administrația școlii poate vedea acest lucru în sistem, iar părintele primește un SMS prin care este informat că elevul nu a fost prezent. Acest sistem de monitorizare menține familia conectată la școală.
Există și o platformă pentru elevi, unde pot avea acces la lecții?
Da. În perioada COVID, Turcia a reacționat foarte repede. În prima săptămână, școlile au fost închise. În a doua săptămână, guvernul a creat un canal de televiziune dedicat educației. Dimineața erau programe pentru elevii din clasa I, iar după-amiaza pentru alte clase. Nu erau neapărat lecții clasice. Erau programe care prezentau diverse subiecte, uneori aproape de formatul unui documentar. Important era că elevii rămâneau conectați la școală și își păstrau identitatea de elev. În a treia săptămână, lecțiile au fost mutate pe Zoom, integrat în sistemul existent, iar cursurile au început să se desfășoare online. Totul s-a întâmplat foarte repede. În câteva zile a fost pornit sistemul de televiziune, iar ulterior a fost dezvoltată componenta online.
Cum sunt evaluați copiii în Turcia? Cât de importantă este nota obținută zi de zi la școală?
În ciclul primar, nota nu este atât de importantă. Nici în gimnaziu nu are aceeași importanță. Dar avem o problemă importantă în sistemul turc. După gimnaziu, adică după clasa a VIII-a, există un examen național din toate materiile. Rezultatul este foarte important pentru viitorul elevului, pentru că influențează tipul de liceu pe care îl poate urma: liceu vocațional, liceu de profil social, liceu de științe și alte variante. După aceea, la finalul liceului, există din nou un examen național foarte important, prin care sunt selectate universitățile.
Cum este organizat examenul de la finalul liceului?
Există mai multe domenii: unul social, unul științific, unul pentru limbi străine și unul care combină zona socială cu cea științifică, respectiv limba și matematica. Examenele sunt scrise și se desfășoară pe parcursul a două zile. Există două sesiuni de examinare, una axată pe competențe și cunoștințe de bază și una pe materia specifică profilului urmat în liceu.
După examen, elevul obține un punctaj și poate selecta universitățile și specializările pe care le dorește. Nu alege doar universitatea, ci și domeniul sau specializarea. Poate spune, de exemplu, că vrea o anumită universitate și un anumit program de studii. Elevii fac mai multe opțiuni, iar sistemul face calculul în funcție de rezultate și de locurile disponibile. Ulterior, sunt anunțați unde au fost admiși.
După terminarea universității, dacă vor să lucreze în sectorul public, există din nou un examen foarte dificil. Aceste examene sunt niște borne foarte importante și sunt un subiect constant de discuție în sistemul educațional turc. Și în perioada în care eram adolescent, eram foarte preocupați de aceste examene. Uneori, presiunea nu este doar asupra elevilor, ci și asupra familiilor. În Turcia folosim chiar expresia „familie de examen”. „Anul acesta suntem o familie de examen” înseamnă că nu mai există călătorii, nu mai există alte planuri. Toată familia se concentrează asupra examenului. Părinții încep să se gândească deja la viitoarea profesie a copilului: medic, matematician, inginer și așa mai departe. Copiilor li se spune constant „învață, învață, învață”. De aceea, mulți adolescenți ajung la psiholog, cu tratamente chiar și pentru depresie.
Elevii fac și meditații pentru aceste examene?
Da, există centre private de pregătire. Elevii merg acolo, de obicei, în weekend. Sunt complet private și nu reprezintă școli propriu-zise, ci cursuri dedicate examenelor. Școala oferă educație, în timp ce aceste centre se concentrează aproape exclusiv pe examen. Le oferă elevilor indicații despre tipurile de întrebări, despre ceea ce trebuie să urmărească și despre cum să se pregătească. Uneori le spun chiar că anumite tipuri de întrebări au apărut în ultimii ani și îi pregătesc să rezolve astfel de exerciții.
Copiii petrec mult timp cu telefoanele în mână și tind să își facă temele cu ChatGPT. Cum abordați această problemă
Este și pentru Turcia o problemă nouă și importantă. În școli, telefoanele mobile nu sunt permise. Elevii își lasă telefoanele într-o cutie în clasă și nu le pot folosi. Nici în licee nu sunt permise, inclusiv în școlile private. Acolo pot exista dulapuri speciale în care elevii își lasă telefoanele. În școlile publice, modul de organizare poate diferi de la o școală la alta, dar telefonul nu poate fi folosit în timpul orelor. Guvernul încearcă să îi informeze pe părinți despre pericolele inteligenței artificiale, ale rețelelor sociale și ale internetului. Dar este o problemă care crește foarte repede. Este ca o luptă cu ceva care se extinde permanent.
În alte țări se încearcă introducerea unor ore în care copiii să învețe cum să folosească AI.
Da, am făcut și noi, dar nu funcționează suficient de bine. Acum, guvernul încearcă să îi ajute pe profesori să răspundă la o altă întrebare: ce poți face ca profesor atunci când elevii folosesc AI? Nu este vorba despre a țipa la elevi sau despre a-i pedepsi. Întrebarea este: cum îți schimbi stilul de predare pentru elevii care folosesc inteligența artificială? AI poate deveni un fel de carte. Întrebarea este ce voi face eu, ca profesor, în fața acestei schimbări. Cât de flexibil sunt? Cât de rezilient sunt?
AI aduce și o problemă foarte mare: foarte multă informație de proastă calitate. De aceea, elevii vor avea în continuare nevoie de profesor pentru a verifica informațiile. Trebuie să construim un sistem care îi face să vină la școală pentru a pune întrebări și pentru a discuta cu profesorul. Dar nu cred că acest lucru se va întâmpla foarte curând. Ca profesor, trebuie să creez un mediu nou, mai ales în timpul lecțiilor, și să le captez atenția.
Deși modelul de predare se transformă, ritmul e foarte lent. Iar copiii se schimbă foarte repede.
Da. Copiii aleargă, iar eu ca profesor doar mă mișc. Nu mai au răbdare să asculte ceea ce spune profesorul fără să înțeleagă de ce trebuie să știe acel lucru. Materiile trebuie schimbate. Lucrurile trebuie schimbate. Eu, ca profesor, trebuie să mă schimb. Dacă încă îmi predau lecțiile folosind doar un PDF proiectat în fața clasei, nimeni nu mă va asculta. Întotdeauna îi întreb pe profesori: „V-ați asculta pe voi înșivă?”. Aceasta este întrebarea principală.
Ați venit de multe ori în România. Ce schimbări ați observat în școli?
În primul rând, infrastructura și tehnologia s-au schimbat foarte mult în această perioadă. Am un mare respect pentru școlile românești. De exemplu, cred că limba engleză este predată foarte bine. În Turcia încă avem o problemă. Uneori încercăm să îi facem pe elevi să memoreze limba, ceea ce este imposibil. Am observat și că România acordă multă atenție formării profesorilor și dezvoltării lor profesionale. Dar acest lucru trebuie să fie legat și de motivația profesorului. Dacă eu vreau să învăț ceva nou, trebuie să pot găsi sprijin. Sistemul românesc are multe resurse pentru a susține școlile și profesorii. În Turcia avem anumite resurse, dar uneori ne lipsesc soluțiile sustenabile. În acest sens, sistemul românesc are lucruri mai bune.
Și totuși, punctajul României la testele PISA a tot scăzut în ultimii ani, iar măsurile luate în acest sens au fost aproape inexistente. Turcia, în schimb, a reacționat imediat după PISA.
În Turcia, educația pentru valori, urmărirea și monitorizarea elevilor, educația vocațională și actualizarea sistemului au avut un rol. În trecut, existau bariere importante. De exemplu, dacă mergeai la o școală vocațională, accesul la universitate era limitat. Acum, poți aplica la universitate. Același lucru s-a întâmplat și în cazul școlilor religioase. În trecut, elevii care urmau acest tip de școală nu puteau merge direct la universitate. Acum pot aplica, iar dacă au rezultatul necesar, pot fi admiși. Eliminarea acestor bariere îi face pe elevi mai motivați în raport cu școala pe care o urmează.
Conținutul educațional a fost, de asemenea, schimbat foarte mult și a devenit mai prietenos. Sistemul monitorizează și evaluează ceea ce se întâmplă. În ultimii aproximativ zece ani, rezultatele PISA au fost constant discutate și criticate în Turcia. Rezultatul unui an este folosit pentru a construi planul pentru anul următor. Dacă anul acesta rezultatele arată că suntem pe locul 10, atunci rezultatul devine o lecție. Se analizează ce trebuie schimbat și se actualizează planul pentru anul următor.
Asta înseamnă că întreaga societate trebuie să se schimbe pentru ca educația din școli să se schimbe?
Exact. Nu pot lăsa școala în voia sorții. Nu poți să îți lași copilul în fața școlii și să spui: „Ia-l și fă ceva cu el”. Nu există o baghetă magică. Dacă fac parte din această societate, am responsabilitate față de educație, indiferent dacă am copii sau nu.Sunt un exemplu pentru elevi. Dacă sunt șofer pe stradă, sunt și eu un exemplu pentru un copil. De aceea, toată lumea trebuie să își asume responsabilitatea. Educația nu este un meci de fotbal de 90 de minute în care, dacă un jucător nu joacă bine, îl schimbi și îl înlocuiești cu altul. Este o poveste pe termen lung și toată lumea trebuie să fie implicată.
Este acesta și un mesaj pentru părinți? Să vină la școală și să nu privească școala ca pe un zid între ei și copii?
Da. Dar este și un mesaj pentru profesori. Nu este suficient să vii, să predai lecția, să pleci și să spui: „Guvernul mă plătește pentru asta”. Trebuie să te întrebi care este responsabilitatea ta. Nu putem spune că mama trebuie să își asume responsabilitatea și apoi să așteptăm ca ea să rezolve totul. La fel, nu putem spune că profesorul trebuie să rezolve totul. Este ca un bazin plin cu apă care are o scurgere. Dacă nu reparăm scurgerea, apa se pierde. Fiecare trebuie să se întrebe: „Care este greșeala mea? Care este responsabilitatea mea?”. Dacă fiecare face acest lucru, fiecare își poate găsi propria soluție.
Se vorbește mult în România despre gândirea critică și despre introducerea unor opționale care să-i ajute pe copii să dobândească o serie de competențe necesare în viață. Cum stau lucrurile în școlile din Turcia?
Există astfel de opțiuni, dar, în general, tendința este în continuare concentrată asupra acelorași materii. Uneori, ca să fim sinceri, administrația școlii le spune elevilor să aleagă o anumită materie pentru că nu există profesori pentru celelalte. Gândirea critică și competențele sunt integrate în planul de lecții. De exemplu, eu sunt profesor de literatură. Nu încerc să îi învăț pe elevi ce este gândirea critică, ci o integrez în lecțiile mele și îi fac să gândească critic despre un anumit subiect. Același lucru este valabil pentru lucrul în echipă. Nu are sens să predai o lecție despre „teamwork”, dar dacă îi pui pe elevi să lucreze împreună și să facă o prezentare, vor înțelege cum să lucreze în echipă, cum să îi respecte pe ceilalți și cum să își împartă responsabilitățile.
Cum învață copiii literatura în Turcia? La noi, de multe ori, elevii învață pe de rost comentariile.
Serkut Kızanlıklı: Profesorul poate transforma lecția în ceva care să le fie cu adevărat util copiilor. Poate, de exemplu, să creeze o scenă, să îi lase pe elevi să își folosească imaginația. Aici intervine creativitatea profesorului și flexibilitatea lui. Dacă profesorul spune: „Eu vă predau, iar voi memorați”, elevii vor face asta. Dar sistemul trebuie să îi încurajeze pe profesori să îi ajute pe elevi să se concentreze mai mult, să își pună întrebări și să își folosească imaginația.
Cum sunt examenele?
Serkut Kızanlıklı: În fiecare an și în fiecare semestru există examene organizate în aceeași perioadă pentru școli. Unele sunt la nivel regional. Scopul este și de a vedea cum se descurcă școlile. De exemplu, dacă într-o școală există cinci profesori de literatură, aceștia creează împreună întrebările. Dacă eu pun întrebări foarte ușoare, iar tu pui întrebări foarte dificile, elevii mei vor părea mai buni decât ai tăi, deși comparația nu este corectă. Pentru a evita această problemă, profesorii construiesc întrebările împreună și încearcă să păstreze același nivel de dificultate. Acest lucru le permite profesorilor și administrației școlii să urmărească ce se întâmplă în fiecare clasă și să vadă care profesor sau care clasă avansează mai repede sau mai lent. Acest tip de monitorizare contribuie la succes.
Cât de mult contează banii în dezvoltarea educației? Este totul despre bani sau este vorba despre o combinație de factori?
Am început să lucrez ca profesor în 2001. Îmi amintesc momentul în care ministerul a anunțat că va oferi dispozitive de proiecție tuturor școlilor, cel puțin unul pentru fiecare. Atunci, ni se părea că acest lucru va schimba totul. Astăzi, în școlile din Turcia există table inteligente, sisteme digitale, inteligență artificială și multe alte tehnologii. Infrastructura este mult mai bună. Iar educația, deși e bună, trebuie să devină din ce în ce mai bună. Asta înseamnă că nivelul de finanțare și calitatea infrastructurii nu sunt întotdeauna direct legate de calitatea educației. Dacă banii ar fi suficienți, atunci țările bogate în petrol ar trebui să aibă toate sisteme educaționale foarte bune. Banii contează, dar mai important este modul în care societatea înțelege educația și importanța pe care i-o acordă.
Republica Moldova a anunțat că va folosi manuale ca în Estonia pentru că sistemul estonian este foarte performant. Credeți că putem copia ceea ce funcționează în alte țări?
Am lucrat zece ani în Agenția Națională pentru Erasmus din Turcia. Înainte de asta, am fost profesor și beneficiar al programelor Erasmus și am avut ocazia să merg în multe țări. Din punctul meu de vedere, dacă iei sistemul Estoniei sau al oricărei alte țări și îl copiezi, nu va funcționa. Sistemul de educație nu înseamnă copy-paste. Nu poți copia elevii estonieni. Nu poți copia familiile estoniene. După ora trei, elevii se întorc acasă. Realitatea lor este acolo. Întrebarea este: cum poți schimba familia astfel încât să semene cu familia estoniană? Dacă nu poți face asta, este ca un bazin care pierde apă printr-o scurgere. De aceea, eu cred că trebuie să ne uităm mai ales la țări similare cu noi. România și Turcia sunt, în multe privințe, țări comparabile.
Există și diferențe geografice importante. Estonia este o țară mică și realitățile geografice sunt mai ușor de gestionat. În România, de exemplu, ai munți, câmpii și regiuni foarte diferite. Într-o zonă poate fi o anumită situație, iar într-o altă zonă lucrurile pot fi complet diferite. De aceea, putem lua lucruri bune din Spania, din Grecia sau din alte țări, dar trebuie să le integrăm în propriul sistem. Poți face un fel de copy-paste parțial, dar trebuie să adaptezi ceea ce preiei. Dacă doar copiezi și lipești, nu va funcționa.