Rezultatele testării PISA și situația gravă în care se află România conform acestei evaluări nu au fost o surpriză pentru toată lumea. „Țara se împarte în două tabere: cei care sunt șocați și cei care se prefac că sunt șocați. Eu fac parte dintr-o a treia categorie, mai mică și mai plictisitoare – oameni care se uitaseră deja la termometru și care, de vreo zece ani, tot spun că pacientul are febră”, mărturisește Dragoș Iliescu, profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității din București și coordonator de proiecte importante legate de teste, testare și evaluare, atât în Europa de Sud-Est, cât și în Asia de Sud-Est, Africa, Orientul Mijlociu și America de Sud.
Dragoș Iliescu spune că PISA 2025 nu este doar „o ediție proastă”, ci arată că ne aflăm, ca țară, pe o pantă. „Față de 2015 (acum 3 ediții), am coborât constant și sigur: proporția elevilor sub pragul de competență a crescut cu 12 puncte procentuale la matematică, 9 la citire și 7 la științe. Zece ani de coborâre lină, ca un avion care aterizează frumos – doar că se cam termină pista, tovarăși…Mai avem o parte memorabilă: la vârful distribuției, în categoriile de excelență (nivelurile 5-6), avem doar 4% la matematică, 2% la științe și – țineți-vă bine – 1% la citire. Adică unul din o sută de copii de cincisprezece ani din România poate face ce se cheamă, în limbaj tehnic, „«lectură critică a unui text nefamiliar». Unu la sută. Cam cât e probabilitatea să nimerești un anume număr la ruletă, doar că aici nu câștigi nimic”, arată Dragoș Iliescu, într-o postare publicată pe blogul personal.
Într-un interviu acordat Totul Despre Mame în februarie 2026, Dragoș Iliescu atrăgea atenția asupra următoarei situații: elevii români obțin rezultate mai bune când sunt testați pe curriculum, nu atunci când li se cere să aplice în viața reală ceea ce au învățat la școală (adică exact ceea ce urmărește testarea PISA). El a dat exemplu felul în care reacționează ei în fața unei probleme de tipul: „Vrei să afli cât de înaltă este turla acestei biserici. Este soare afară și ai un metru de croitorie la tine. Spune-mi cum ai aborda, dacă tu știi cât de înalt ești, e soare și poți să măsori umbra ta și pe cea a turlei”. Rezolvarea e simplă, spune Dragoș Iliescu, pentru că se folosește regula de trei simplă: „Măsor umbra mea stând lângă biserică, măsor umbra turlei bisericii și fac raportul dintre înălțimea mea – umbra mea, înălțimea bisericii-umbra bisericii. E foarte simplu. Dar trebuie să ai capacitatea de a raționa. Dacă le-aș fi dat, pe caiet, o problemă cu regula de trei simplă, ar fi știut să o rezolve”.
De ce a obținut România rezultate atât de proaste la testarea PISA
Analizând pe blogul personal câteva dintre motivele pentru care elevii au astfel de dificultăți și obțin rezultate atât de slabe la PISA, Dragoș Iliescu notează:
Lipsa investițiilor. În 2023, România aloca educației 3% din PIB, cifră care ne plasează pe ultimul loc în Uniunea Europeană. „Nu suntem penultimii sau în plutonul din spate – suntem ultimii, cu o marjă confortabilă. Și, ca să fie tabloul complet, detaliul care închide orice discuție: cheltuielile de capital reprezintă sub 5% din totalul alocat educației, cea mai mică pondere din UE. Traducere: aproape tot ce dăm pe educație se duce în funcționare, adică în salarii și în întreținerea a ceea ce deja există. Practic nu construim nimic. Deci nu, nu investim masiv, ci doar cheltuim”.
Când li s-au dat bani în plus profesorilor, nu li s-a cerut nimic. „După greva din 2023, salariile au crescut serios, iar alocarea bugetară pentru 2024 a atins 4.3% din PIB – cea mai mare din ultimii cel puțin douăzeci de ani. Rezultatul măsurat un an mai târziu este clar: minus 16 puncte la citire. Nu mă înțelegeți greșit, nu spun asta ca argument împotriva salariilor decente – profesorii din România erau, și în bună măsură rămân, prost plătiți, iar un sistem care își plătește prost oamenii nu are dreptul moral să le ceară performanță. Spun altceva: anume că banii ăștia au intrat într-un sistem căruia nu i s-a cerut, în schimb, absolut nimic. Nicio schimbare de practică, niciun obiectiv de învățare, niciun indicator. Am turnat benzină premium într-o mașină fără roți și ne mirăm că nu accelerează”.
Pandemia. „Cohorta asta e cohorta pandemiei – dar asta nu e o scuză. Elevii testați în 2025 aveau cincisprezece ani. Adică în martie 2020 erau în clasa a IV-a sau a V-a. Au pierdut exact tranziția primar-gimnaziu, adică exact momentul în care citirea încetează să mai fie decodare („știu literele, le leg”) și devine înțelegere („știu ce spune textul și ce nu spune”). Dacă ai fi vrut, cu rea intenție, să alegi cei doi ani din biografia școlară a unui copil pe care să-i sabotezi ca să distrugi competența de lectură, ai fi ales probabil exact ăștia. Numai că, deh, pandemie a avut toată Europa. Diferența e că alții au avut pandemie și apoi un plan. Noi am avut pandemie și apoi… septembrie.”
Olimpicocrația. „Sistemul nostru e optimizat pentru vârful distribuției, pentru că vârful produce fotografii frumoase și comunicate de presă. Avem o industrie națională de excelență – olimpiade, centre de excelență, pregătire suplimentară pentru cei buni – construită peste un sistem în care jumătate dintre copii nu trec pragul de funcționalitate. Iar acum uitați-vă din nou la cifra aia: 1% performeri de top la citire. Am optimizat pentru vârf și am ajuns să nu mai avem nici vârf. Ca psihometrician, îmi permit o observație de metodă: când te uiți exclusiv la coada dreaptă a distribuției, spui povești foarte frumoase despre o populație pe care de fapt nu ai măsurat-o. E ca și cum ai evalua sănătatea publică uitându-te la lotul olimpic – vezi ce sănătoși sunt românii noștri?”
Sistemul paralel de meditații. „O parte semnificativă din învățarea reală din România se face după program, contra cost, în bucătării și în apartamente. Asta transformă școala publică dintr-o instituție de instruire într-una de certificare – locul unde se dau notele pentru ce ai învățat în altă parte. Nu am o problemă fundamentală cu meditațiile – ele există mai peste tot. Da, poate nu cu o asemenea amploare ca în România, însă ele sunt o realitate și în alte state. Consecința unor meditații realizate în absența unei școli minimal performante este însă mai gravă decât pare: mecanismul acesta convertește inegalitatea economică direct în inegalitate de competență, cu o eficiență pe care puține politici publice o pot atinge. Adică: elevii care au părinți cu bani merg la meditații și astfel compensează absența unei școli solide – iar elevii care nu au părinți care să își permită … rămân în urmă. Școala, marea promisiune despre șanse egale, este astfel un eșec”.
Abandonul școlar. „PISA testează copiii de cincisprezece ani care sunt încă în școală. Cei care au plecat nu apar nicăieri. România are cea mai mare rată de părăsire timpurie a educației din Uniunea Europeană: 15.5% în 2025, față de o medie europeană de 9.1%. E drept, în scădere de la 16.8% în 2024 – cea mai mare scădere anuală din ultimii ani (și asta e o veste bună, să o spunem și pe asta!). Dar iată ce înseamnă asta pentru scorul de 413: scorul acela e obținut după ce sistemul a eliminat deja o parte dintre cei mai vulnerabili elevi. Rezultatul real al generației e mai prost decât rezultatul publicat. Și de aici gluma tristă, pe care v-o las ca temă de gândire: dacă mâine reușim să ținem toți copiii în școală – ceea ce e obiectivul corect, evident – scorul nostru PISA va scădea. Iar cineva, garantat, va scrie un editorial despre cum reforma a eșuat.”
Lipsa unui sistem de măsurare. „O dată la trei ani ne uităm în oglindă, țipăm, dăm vina pe cine e la minister în ziua aia, și apoi punem oglinda la loc în debara. Nu există în România un sistem de monitorizare a învățării: bănci de itemi calibrați, ancorați între ani, cu scală comună, cu eșantioane anuale, care să-ți spună în martie 2027 dacă ce ai făcut în septembrie 2026 a funcționat. Evaluările naționale nu fac asta încă (colegii de la CNCE au competența de a face asta, sunt convins că pe viitor li se va și permite să facă așa ceva) – ele doar sortează elevi, nu monitorizează sistemul, și nu sunt comparabile de la an la an etc. Un sistem care se măsoară o dată la trei ani, cu un instrument construit de altcineva, pentru scopurile altcuiva, nu e un sistem care se conduce. E un sistem care primește vești”.
Există și soluții? Care sunt?
Dragoș Iliescu e convins că problema nu se află la elevii români, ci în sistem. „Copiii români nu sunt mai proști decât cei polonezi sau estonieni – sunt exact la fel, și îi vedem cum performează superb când pleacă în alte sisteme. Nu avem nici, în mod fundamental, o problemă de bani, deși 3% din PIB e o rușine națională pe care ar trebui să o spunem mai des și mai tare. Avem o problemă de proiectare. Am construit un sistem care selectează în loc să instruiască, care măsoară rar și prost, care premiază reproducerea și care își schimbă direcția mai des decât își schimbă manualele”, crede el.
Soluțiile pe care le-a identificat sunt următoarele:
Un sistem național de monitorizare a progresului. „Bănci de itemi calibrați psihometric, ancorare între ani, scală comună, eșantioane de monitorizare anuale, raportare publică. Fără asta, orice reformă e o rugăciune: faci ceva, aștepți trei ani, și afli de la OCDE dacă a mers. Costă, raportat la bugetul educației, aproape nimic. Și e singura investiție care îți spune dacă restul investițiilor funcționează. Faptul că nu o avem, după douăzeci de ani de rezultate PISA proaste, e cel mai bun indicator al faptului că nu am vrut cu adevărat să știm. Ca să fiu mai clar aici: pledez pentru un sistem național de monitorizare a progresului, nu de selecție (în liceu sau altminteri)”.
Recuperare structurată, nu remediere improvizată. „Diagnostic real la intrarea în gimnaziu, tutorat intensiv în grupe mici, intervenție intensivă pe citire în clasele III-VI. Citirea e variabila-cheie, pentru că ea limitează tot restul: nu poți rezolva o problemă de matematică pe care nu o poți citi. Recuperare structurată înseamnă protocol, materiale, oameni formați și evaluare a efectului – asta intervenția cu cea mai solidă bază de evidență din tot ce știm în educație (~0,3-0,4 SD), dar doar dacă e frecventă, în grupuri de 2-4 și cu material structurat, nu „două ore în plus vinerea, cu ce mai are doamna prin dosar”.
Formarea profesorilor pentru evaluare formativă. „Nu cursuri cu credite transferabile în care se semnează prezența. Competența concretă de a citi ce anume nu știe un elev – nu că nu știe, ci ce anume – și de a acționa în aceeași săptămână, nu în următorul semestru. Un profesor care poate face asta valorează, în efect măsurabil asupra învățării, mai mult decât o clasă cu zece elevi mai puțin.”
Bani condiționați de rezultatul potrivit. „Finanțare suplimentară pentru școlile care demonstrează progres al elevilor (value-added), nu scor brut. Diferența e esențială: dacă premiezi scorul brut, premiezi codul poștal (școala din centrul reședinței de județ) și îl pedepsești pe profesorul din Teleorman care a făcut minuni cu ce a avut. Dacă premiezi progresul, premiezi predarea.”
Curriculum mai puțin și mai adânc. „Suntem campioni europeni la volum de conținut predat și codași la utilizarea lui. Tăiem 30% din conținut și punem timpul recuperat în aplicare, transfer și rezolvare de probleme deschise. Știu, știu – fiecare disciplină va explica, argumentat și pasional, de ce exact la ea nu se poate tăia nimic. Asta e conversația grea, și de asta nu a avut-o nimeni.”
Continuitate. „Un copil face doisprezece (hai, treisprezece) ani de școală. În aceeași perioadă, România consumă mai mulți miniștri ai educației decât are copilul acela ani de studiu. Nicio reformă educațională din lume, absolut niciuna, nu produce efecte măsurabile în mai puțin de opt-zece ani. E nevoie de un pact multipartinic pe 12 ani – altfel, putem avea cea mai bună reformă din Europa, dar dacă o schimbăm la fiecare 5, 6, 10 luni, rezultatul va fi tot 413 (scorul obținut de România la Lectură- n.red)”.