Există profesori care nu ajung să formeze oameni urmând un traseu previzibil, ci mai curând fiind dispuși să se lase purtați într-o succesiune de încercări, deviații și revelații personale din care învață constant lucruri noi. Doru Căstăian este unul dintre acei profesori pentru care educația nu a fost o destinație prestabilită, ci o opțiune descoperită în mers – după o scurtă trecere prin presă și după convingerea că adevăratul lui „teren” este, de fapt, spațiul intens uman al școlii. Începând din 2003, el a traversat toate nivelurile de învățământ, de la gimnaziu la universitate, purtând cu sine nu doar experiența acumulată, ci și o privire lucidă asupra unei profesii care cere, în egală măsură, vocație și rezistență.
În cadrul rubricii noastre Profesorul Lunii, profesorul Doru Căstăian vorbește despre școală ca despre un organism viu, dar tensionat, aflat între inerția unor modele vechi și presiunea unei lumi complet transformate de tehnologie. Apariția rețelelor sociale și a inteligenței artificiale nu este privită nici cu alarmism pur, nici cu optimism naiv, ci cu o luciditate care refuză extremele. În opinia sa, miza majoră a prezentului nu este doar adaptarea tehnologică a școlii, ci păstrarea capacității de a gândi profund, de a rezista tentației răspunsurilor rapide și de a nu delega procesele lente ale minții către „oracolele” digitale.
Dincolo de analiza sistemului educațional, interviul surprinde și o tensiune mai subtilă: cea dintre uzura unei profesii adesea împovărate de birocrație și lipsa de sens resimțită de tot mai mulți profesori, și bucuria autentică a întâlnirii cu elevii, acea conexiune directă care rămâne, pentru mulți dascăli, singurul argument solid pentru a continua. Doru Căstăian vorbește aici și despre o reformă a școlii românești care, dacă ar fi posibilă, ar trebui să înceapă din interiorul clasei – acolo unde se întâmplă, de fapt, educația.
Ne puteți vorbi despre un moment‑cheie care v‑a orientat pașii către cariera didactică?
Ar fi absurd să spun că îmi doream să fiu profesor de mic… Cu siguranță nu. Lucrurile s-au desfășurat în felul următor: eu am fost realmente unul dintre copiii care s-au simțit destul de bine la școală. Nu neapărat pentru că școala era exact ce trebuia, ci pentru că e un mediu intens social și divers. Cumva am știut întotdeauna că a fi profesor e o opțiune pentru mine. Eu nu cred și nici studiile nu confirmă în general că alegerea carierei e o chestiune de unică încercare și intenție. Nici pe departe!
De exemplu, când am terminat facultatea, primul job pe care l-am avut a fost în presă. Mi-a plăcut foarte mult domeniul de activitate și, dacă aș fi avut norocul să găsesc oameni mai serioși, poate că astăzi aș fi avut o cu totul altă carieră. N-a fost cazul și o spun și acum cu o doză de regret. Și atunci, pentru că mi-am dat seama că presa locală nu era pentru mine o cale de urmat, am mers și am dat examenul de titularizare. A fost o haină de vreme rea, a fost un lucru la care mă gândisem, care bănuiam că îmi va plăcea și așa a fost: în momentul în care m-am trezit în școală, scufundat în mediul acela social, m-am simțit ca peștele în apă și cred că asta e și baza reușitelor mele, atâtea câte sunt.
De aici se pleacă: de la o dispoziție, de la un fond afectiv, de la faptul că mereu m-am simțit bine în preajma tinerilor și asta m-a motivat până acum. Și zic că acest lucru încă nu s-a pierdut.
De câți ani sunteți în învățământ?
Din 2003, adică de 23 de ani. După ce am dat examenul de titularizare, eu am obținut la momentul acela cea mai mare notă, foarte aproape de nota 10, și am reușit să mă titularizez pe singura catedră titularizabilă atunci, care era a Liceului de Arte din Galați. Asta a fost încă o întâmplare fericită, pentru că și mediul acela, ușor atipic, mi s-a potrivit foarte bine. Am predat 21 de ani la Liceul de Artă. Anul acesta doar n-am predat la Liceul de Artă, am mers pe o detașare la Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, dar din toamnă revin la Liceul de Artă. Am și ceva cursuri la Facultatea de Filosofie de la Universitatea „Dunărea de Jos”, am fost și metodist al Casei Corpului Didactic vreme de doi ani. Cu alte cuvinte, cu excepția claselor primare, am predat la gimnaziu, liceu, facultate. N-am ratat nicio categorie de oameni.
Există vreun profesor pe care vi‑l amintiți și care v‑a influențat modul în care gândiți educația?
În liceu am avut niște profesori interesanți. Dar e important să recunoaștem și contextul: în momentul în care eram eu elev și România ieșea din comunism, căci eu am făcut gimnaziul în primii ani după Revoluție și am terminat liceul în 1997, România avea încă foarte multe metehne din trecut, din comunism, care n-a fost nici pe departe o perioadă de aur. Profesorii erau uneori agresivi raportat la elevi, erau atunci multiple fenomene de violență fizică. Și atunci, pot spune că am avut și în gimnaziu, și în liceu profesori care mi-au plăcut și care m-au influențat în bine. De regulă, erau profesorii care reușeau să fie umani, calzi, care își rezolvau problemele fără să urle și să lovească. Eu cred și acum că un anume respect față de elev și o formă de umanitate sunt necesare dacă vrei să fii un profesor decent. Iar în liceu mi-au plăcut profesorii care aveau cultură. Nu vreau să fiu antipatic, dar asta e o tradiție care se pierde astăzi, din păcate: profesorii cu anvergură culturală mare. Iar la facultate am avut profesori excepționali, cu unii țin și astăzi legătura, cum e Ciprian Mihali, cu care mi-am făcut disertația de masterat și pe care l-am simțit ca pe un coleg mai mare. Dar există cu siguranță oameni care produc niște schimbări în mintea și sufletul elevilor ce pot realmente modifica optica și perspectivele și, de multe ori, chiar viața și cariera unui copil.
În aceste peste două decenii pe care le aveți în palmares, ați văzut mai multe generații și probabil ați simțit amprenta dezvoltării tehnologice asupra generațiilor recente. Ar fi interesant să ne povestiți cum s‑au schimbat generațiile sub impactul rețelelor de socializare și al inteligenței artificiale.
Am o tânără colegă, de exemplu, e în al doilea an de predare, care a fost eleva elevilor mei, în sensul că dirigintele ei din liceu a fost elevul meu căruia i-am fost diriginte. Sunt deja niște generații. Am deja mai mulți foști elevi care acum îmi sunt colegi, inclusiv în liceul meu, și am zis așa, mai în glumă, mai în serios, că atunci când voi avea și primii nepoți care să îmi fie colegi, atunci ar fi timpul să mă retrag. Deci clar sunt generații și clar sunt schimbări. Inevitabil o să simplific și eu, dar cu această notă, că e un fenomen mai complex decât e prezentat în general.
Tehnologia, în special, e clar că a intrat ca un taur în încăpere și a produs deranj. Și eu, în general, încerc să păstrez o linie moderată. N-o să mă auziți spunând nici că tehnologia a distrus totul, că s-a stricat ce era bun. Încerc să nu am un discurs catastrofic. Tehnologia s-a întâmplat cu această emergență a rețelelor și a inteligenței artificiale care are un parcurs foarte interesant din punctul de vedere al școlii. Pe de altă parte, nu sunt nici în tabăra celor care încearcă să ne liniștească permanent, încercând să ne explice că e un alt avantaj tehonologic și că omenirea a trecut de nu știu câte ori prin așa ceva fără să i se întâmple nimic. Omenirii i s-a întâmplat mereu ceva când a trecut prin emergențe tehnologice. Omenirea s-a schimbat în moduri fundamentale ori de câte ori am avut o revoluție tehnologică emergentă. Sunt specialiști, cărora tind să le dau dreptate, care spun că nu s-a întâmplat niciodată nimic comparabil cu ceea ce vedem în epoca AI.
Cu alte cuvinte, nu se mai poate face școală așa cum o făceam noi, pur expozitiv. Pe de altă parte, nu e nici atât de simplu, cum spun unii care cred că simpla integrare a unor soluții AI în proiectarea didactică o să rezolve problema. Nu e niciodată atât de simplu. Cum văd eu lucrurile: cred că lucrul cel mai de speriat în ceea ce face AI-ul e faptul că tinde să suplinească și să înlocuiască exact procesele grele și lente reflexive ale minții noastre.
Cu alte cuvinte, gândirea profundă, cea care formează mintea pentru locuirea în lumea asta și pentru rezolvarea de probleme complexe, tinde să fie înlocuită de AI. Or, din punctul meu de vedere, asta e o catastrofă cognitivă și noi nu știu dacă avem în momentul de față soluții.
Cu alte cuvinte, când pui laolaltă toți factorii aceștia obții o bombă nucleară. Faptul că ai tendința să aștepți răspunsuri și soluții extrem de repede, faptul că începi să refuzi efortul cognitiv, faptul că începi să cauți ca la un oracol răspunsuri la orice fel de probleme, toate astea pot da un amestec absolut toxic.
Acum, ca să fiu mai puțin apocaliptic, o să zic și ce cred eu că e bine în toată povestea asta. Eu am încredere în tineri. Nu e vorba de o încredere oarbă, ci în faptul că ei, ca mai toate ființele umane de-a lungul timpului, încep să găsească singuri soluții alternative la haosul ăsta. Din păcate, la aceste probleme se adaugă și faptul că tinerii nu mai consideră școala relevantă. Inclusiv acele rezervații de elevi buni din România, nici măcar ele nu consideră școala relevantă. Și nu din lipsă de educație, ci pentru că ei văd că pentru problemele lor reale școala nu are soluții. Și atunci ei le caută în alte părți. Dacă ai răbdare să îi asculți pe bune, ei sunt foarte realiști și foarte conștienți de lumea în care trăiesc și foarte informați în domenii în care noi nu știm prea multe. Și, din punctul meu de vedere, ăsta e un lucru foarte bun.
Și, spre deosebire de noi, ei sunt și nativ digitali, ceea ce îi ajută mult să înțeleagă și să intuiască spațiul digital.
Aici puneți cumva punctul pe o problemă importantă. A fi nativ digital nu înseamnă a fi toată ziua cu calculatorul în față, ci a procesa mediul acela ca și cum ar fi mediul tău natural. Or, noi nu ținem cont de chestia asta. Noi ne comportăm ca și cum am fi într-o cultură a tiparului, a textului, în care vrem să punem și un pic de AI. Nu așa funcționează! Pur și simplu, în lumea asta nu mai e loc de comentarii interminabile la Scrisoarea 1. Eu am terminat filosofie. Aș discuta cu ei ore întregi despre combinația de huinduism, budism și shopenhaurianism din Eminescu.
Și încă ceva care s-ar putea să vă surprindă: tinerii chiar vor să discute lucrurile acestea, cu condiția să le discuți cu ei pe bune. Pentru că atunci o să înțeleagă că sunt niște înțelepciuni, mai vechi sau mai noi, care au răspunsul la unele probleme de-ale lor. Totul e să fii acolo într-o problematizare reală. Or, noi nici măcar asta nu facem. Înșirăm niște stereotipuri și validăm în fiecare an chestia asta, prin topuri cu notele de la Bac.
Acum nouă ne este clar că școala actuală nu e deloc adaptată la lumea care vine, e adaptată mai mult la o lume care s‑a și dus. Ce facem cu asta? E vreun mod în care școala românească ar putea fi reformată?
Da, fără discuție. Nici măcar nu e vreun mare mister. Există modele de bune practice, există recomandări. Întrebarea e: Cine să le facă? Haideți să vă spun cum văd eu lucrurile: dacă decizia ar sta vreodată în mâna mea, prima întrebare pe care mi-aș pune-o ar fi următoarea: Ce aș putea să fac eu de la nivelul unei instituții publice de o asemenea forță ca să am o reformă reală? Ceea ce m-ar duce imediat la următoarea întrebare: Ce înseamnă o reformă reală? Din punctul meu de vedere, înseamnă o transformare a modului în care se desfășoară orele și procesul ăsta de educare. Pentru că, indiferent ce măsuri ai lua, dacă ele nu se reflectă în ceea ce se întâmplă între cei patru pereți ai fiecărei clase, e degeaba. Iar România a cheltuit până acum milioane de euro, prin programe care nu se văd nicăieri în clasă. Și atunci întrebarea foarte grea e cum pot să am o reformă reală a practicii.
Vedeți, aici intervențiile ar trebui să fie pe foarte multe paliere. În primul rând ar trebui să lucrez la felul în care profesorii se simt, căci e foarte important ca profesorii să se simtă respectați și meseria lor să fie una cu greutate socială și care să fie respectată. În momentul de față profesorii din România se simt pur și simplu umiliți și fără putere reală. Asta e ca și cum ai duce un olog la o probă de atletism. Cred că ar trebui să ne ocupăm și de chestiunea asta de statut și respect public. Apoi, eu, dacă aș avea portofoliul Educației, aș încerca să merg cât mai mult prin școli nu ca să văd dosare, ci ca să le explic oamenilor de acolo cum ar trebui să arate o școală modernă. Iar oamenii trebuie să înțeleagă că cei mai mulți dintre profesori se află într-o zonă profund resentimentară și atunci vituperează și arată cu degetul.
Oamenii trebuie să capete sentimentul că sunt respectați, dar și conștiința faptului că ce facem acum nu e ok. Dacă o să continuăm să credem că ce facem noi e exact ce trebuie și nu reușim doar din cauza unor factori externi, nu e posibilă nicio reformă. Cred că oamenii ar trebui să înțeleagă faptul că ei sunt principalii actori în povestea asta.
Dacă profesorii nu își schimbă practica, e absolut inutil orice altceva. Și o să mă întrebați cum schimbi practica a 200.000 de profesori? În primul rând, nu cred că sunt chiar atâția și cred că sunt mulți profesori care lucrează cum trebuie. Dar dacă vrei să scanezi tipul ăsta de măsuri, sigur că îți trebuie niște ajutoare. Și aici văd rolul Caselor de Corp Didactic și al Inspectoratelor Școlare care momentan sunt doar niște supervizori de proces. Ele nu acționează aproape deloc în zona formativă. Or, eu aici văd rolul lor. Pentru că noi am fost mereu într-o criză profundă de mentorat real. Oameni cu diplome avem destui, mentori avem mult mai puțini.
În sistemele de succes, directorii de școli au puteri mari. Dar ei trebuie lăsați să acționeze în zona formativă, pentru că acum sunt sufocați de birocrație inutilă. Știu ce spun, am prieteni care sunt profesori excepționali și care de dragul copiilor fac minuni, dar absolut toți sunt în burnout. Asta poți să faci tu, de la Ministerul Educației: să te asiguri că ai politici care degrevează profesorii de sarcini prostești și îi lasă să facă schimbări în zona formativă.
Deci lucruri se pot face, iar efectele se văd cel mai devreme într-un interval de 10-15 ani. Or, spuneți-mi ce politician sau formațiune politică vedeți atât de matur(ă) încât să își asume reforme care vor da rezultate peste zece ani, asumare care va avea costuri. Pentru că nu vă imaginați că nu va fi rezistență la reforme!
Ce vă motivează să continuați, pentru că situația asta despre care vorbim e destul de apăsătoare pentru oricine, și cu atât mai mult pentru un profesor căruia îi pasă de sistem și de copiii aceștia? Pe dumneavoastră ce vă face să continuați?
Să știți că e o întrebare pe care mi-am pus-o și eu foarte serios, în sensul în care e vorba de multă uzură și oboseală. Cred că lucrul cel mai greu de dus pentru un profesor care are tipicul meu e sentimentul că ceea ce face nu mai are sens. Atâta timp cât lucrurile au sens, și tu simți că faci ceva semnificativ, iar asta te motivează foarte serios să continui. Eu, până acum, am avut noroc, în sensul în care de fiecare dată când am avut sentimentul pierderii rostului a ceea ce fac, ca de nicăieri s-a întâmplat ceva: foști sau actuali elevi care mi-au spus că le-am schimbat viața în bine sau că au înțeles lucruri pe care nu le-au înțeles până atunci. Cam ăsta e tipul de drog cu care te dopezi când mergi în aventura asta.
Pe de altă parte, eu având și antrenament filosofic, sunt și învățat să fiu onest cu mine, să îmi pun întrebările pe bune și să nu le resping prin niște platitudini. M-am întrebat foarte onest de multe ori dacă nu cumva mă amăgesc singur. Dacă nu e doar comoditate și un mod de a mă complace. Nu am răspunsul la întrebările astea.
Da, recunosc că după 23 de ani de învățământ e posibil să nu mai pot face altceva. Dar cred că la nivel profund e încă despre conexiunea aceea a minților, care e unul dintre cele mai puternice și mai pline de recompense lucruri pe care le poți face pe lumea asta. Lumea modernă geme de oameni care câștigă bine, dar sunt profund alienați și care fac lucruri pe care le detestă. Și nu am văzut un singur om pe care să-l fi făcut fericit exclusiv banii sau poziția socială. Și eu sunt conștient să e realmente o șansă să faci ceva care te motivează și te inspiră după atâția ani. E la modă, în general, să te plângi. Eu nu văd lucrurile așa.
Mie meseria mi-a dat un lucru care e foarte greu de găsit: o sursă continuă de bucurie și de împlinire și, de ce să nu o spun, și destul timp ca să scriu, să citesc și să gândesc lucruri care să îmi aducă bucurie. Credeți-mă, am toate gradele didactice cu putință, dar vă rog să mă credeți că citesc cu o voracitate pe care nu o aveam nici la 20 de ani. Nici coarda asta motivațională, însă, nu poate fi întinsă la nesfârșit, pentru că, din păcate, în cinismul lor, autoritățile din România au tras de coarda asta cât au putut. Au zis mereu că profesorii buni vor face. Nu e atât de simplu.
Profesorii au nevoie și să fie bine plătiți. Inclusiv de aici simt respectul. Și atunci când asta se va întâmpla, o să apară și plăcerea de a face lucrurile. Nu poți să ceri plăcere pe burta goală.
Carmen Dumitrescu este jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre redacțiile de presă cu care a colaborat de-a lungul vremii.
A fondat publicațiile Investigatoria și Media Quality. În prezent este și editor pe platforma Republica. A absolvit programul de cercetare și investigație „Edward R. Murrow” în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida.
A fost premiată la Gala Superscrieri în anul 2019. Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului „Romanian Women of Courage” în anul 2019. A înființat asociația Presa pe Bune, prin intermediul căreia organizează ateliere media pentru elevii din școli și licee.
Carmen este și scriitoare, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea „Cei care nu mint”.
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 309, iulie–august 2026.