Mă tot gândesc la declarația recentă președintelui: „E nevoie să terminăm cât de repede această criză, numai că răspunsul nu e la mine, e la partide”. Culmea, când am auzit-o, primul lucru care mi-a venit în minte n-a fost vreo analiză politică. M-am gândit la elevii mei de gimnaziu.
Anul acesta, am stat cu Constituția pe bănci. Am citit articole, le-am întors pe toate părțile, am discutat despre separația puterilor în stat, despre atribuțiile autorităților publice și despre ce înseamnă, de fapt, un regim semiprezidențial. Copiii au învățat că legea fundamentală nu este o colecție de principii și intenții frumoase, ci textul care stabilește cine răspunde pentru fiecare decizie importantă din stat. Da. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie dacă luăm Constituția în serios.
Deschid apoi internetul și citesc declarația președintelui. „(…) răspunsul nu e la mine, e la partide”. Bun. Dacă răspunsul este la partide, atunci ce mai înseamnă, în mod concret, articolul 85 din Constituție? Întreb serios. Promit că nu e o întrebare capcană. Întrebările de genul ăsta le las unor elevi de la mine din bătătură. Știu că le plac.
Cum le explic elevilor ceea ce au citit chiar ei în Constituție?
Revenind, art. 85 alin. (1) din Constituție spune foarte limpede: „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru (…).” Am recitit articolul de câteva ori. Tot la aceeași concluzie am ajuns. Constituția încredințează această atribuție președintelui. Sigur, înainte de desemnare, președintele consultă partidul care deține majoritatea absolută în Parlament sau, dacă nu există o asemenea majoritate, consultă partidele parlamentare. Asta spune art. 103 alin. (1) din Constituție. După consultări însă, desemnarea candidatului rămâne atribuția președintelui. Candidatul are apoi nevoie de votul de încredere al Parlamentului pentru a forma Guvernul.
Așa funcționează un regim semiprezidențial. Constituția nu îl transformă pe președinte într-un simplu spectator al negocierilor de la Cotroceni. Constituția îi conferă propriile atribuții, iar una dintre ele este tocmai desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru. Tocmai de aceea mă întreb cum le explic elevilor ceea ce au citit chiar ei în Constituție. Cum le explic faptul că președintele afirmă că răspunsul este la partide, în condițiile în care Constituția îi atribuie chiar lui competența de a desemna candidatul pentru funcția de prim-ministru? Mi-e greu să împac această declarație cu rolul constituțional pe care aceeași Constituție îl conferă șefului statului.
Încă o dovadă că educația juridică e atât de necesară în școli
Oare să le spun elevilor că textul Constituției este unul, iar interpretarea lui poate fi cu totul alta? Le spun că România este un stat semiprezidențial, doar că președintele preferă să vorbească despre propriul rol de parcă ar conduce o republică parlamentară? Nu sunt întrebări politice. Sunt întrebări pe care mi le-ar putea pune, fără nicio dificultate, niște copii de clasa a VII-a, după un an în care am citit și analizat împreună Constituția României. Și, sincer, nu cred că aș avea un răspuns care să-i convingă.
Ei bine, exact din astfel de momente îmi dau seama cât de necesară este educația juridică în școli. Poate că am avea cetățeni mai bine informați, mai alfabetizați politic și obișnuiți să privească orice declarație publică prin filtrul gândirii critice, nu al simpatiilor politice. Evident, educația juridică poate deveni foarte complicată atunci când elevii observă că explicațiile din clasă nu mai seamănă cu explicațiile venite de la cei care au jurat să respecte Constituția. Oricum, copiii au un „defect” extraordinar. Pun întrebări. Și, de multe ori, sunt mai greu de mulțumit decât alegătorii. Acum rămâne să vedem ce alte declarații vor mai face politicienii noștri. Am sentimentul că programa de educație juridică se va îmbogăți, în perioada următoare, cu noi studii de caz.
Ovidiu Iordache este profesor de Istorie, de Educație Socială și de Educație juridică la Școala Gimnazială Step by Step din București. Este absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București și a urmat programul de masterat „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”, organizat în parteneriat cu Facultatea de Jurnalism a aceleiași universități. Interesele sale profesionale și personale includ istoria, dreptul, politicile publice, teatrul, cinematografia și fotografia.