În februarie 2026, casa de distribuție Bad Unicorn a câștigat premiul Distribuitorul European al Anului, acordat de European Film Market. Monica Felea, cofondatoare Bad Unicorn, a povestit cum arată procesul aducerii unui film de autor în sălile de cinema din România și despre datoria de a educa publicul.
În 2025, Monica Felea a văzut în jur de 400 de filme. La televizor – de pe propria canapea, în sălile de cinema – din București și din țară, și la festivaluri precum Cannes sau Berlinale. Pe multe le-a văzut și ca să decidă ce ar mai putea aduce în sălile din România. Pentru că, alături Ștefan Bradea, a cofondat casa de distribuție independentă Bad Unicorn. Iar anul acesta, în februarie, în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin, Bad Unicorn a primit EFM Distributor Award, adică titlul de Distribuitorul European al Anului.
Monica și Ștefan au înființat Bad Unicorn în 2016, mai mult ca să aibă o bază legală prin care să poată emite facturi. Pe atunci, Monica lucra în promovare de film, iar Ștefan, în zona de distribuție și se intersectau frecvent la evenimentele din industrie. S-au întâlnit în câteva proiecte și, cum rolurile lor se completau, au hotărât să colaboreze. Asta și ca să-și construiască contexte în care să lucreze pentru proiectele în care credeau cu adevărat. „Oricum ce faci tu cu ce fac eu sunt complementare”, își amintește Monica Felea că i-a argumentat lui Ștefan, „și așa o să putem să oferim și o soluție completă dacă vrem la un moment dat să avem și noi filmul nostru.”
În februarie 2017, Monica și Ștefan erau la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. „Eu am fost într-un soi de vacanță, de fapt, cu o prietenă”, povestește Monica, „Ștefan avea ceva treabă, lucra cu TIFF-ul, încă, pe vremea aia”. Monica a avut de ales între o recepție pentru cineaștii români și o ultimă proiecție a unui film unguresc, al unei regizoare care nu mai făcuse un film de vreo 20 de ani. A optat cu convingere să meargă la film, în celălalt capăt al orașului, fără să știe că acela va fi momentul pe care îl va povesti de fiecare dată când cineva o va întreba cum a pornit Bad Unicorn.
În timpul proiecției, la una dintre scene, tot publicul a tras aer în piept, panicat, iar Monica își amintește un sentiment visceral care a străbătut toată sala. „Am ieșit foarte întoarsă pe dos de la filmul ăla. Avea, cum de fapt au în general filmele bune, legătură și cu tine personal”, explică Monica. „Eram într-o perioadă în care mi se părea că nu sunt văzută, nu sunt auzită, nu sunt înțeleasă și era acest film, cu aceste personaje total neînțelese și nevăzute”.
A doua zi, i-a povestit filmul și toate emoțiile lui Ștefan, alături de ideea de a cumpăra drepturile și a-l distribui în țară. Ștefan a avut încredere, cu toate că pe Monica o încercau niște dubii.
„E film unguresc, cum o să prindă la noi, hai să fim serioși (mai ales că eram în 2017, să zicem că au mai trecut de atunci nouă ani), dar nu suntem cel mai incluziv popor. În România merg filmele în engleză, și restul, în alte limbi, mai puțin, că nu ne place să citim subtitrări”, își amintește Monica.
S-au întors în România, au făcut o ofertă de 1.500 de euro, pentru care s-au și împrumutat, iar echipa a acceptat.
Următoarea zi, la decernarea premiilor, filmul respectiv, On Body and Soul, a luat Ursul de Aur, adică cel mai mare premiu. „Norocul nostru”, povestește Monica, „a fost că nu a existat o altă ofertă din România pentru ei în momentul ăla”.
Astfel, On Body and Soul a devenit primul film distribuit de Bad Unicorn în România, și unul dintre cele mai de succes. Dacă asemenea filme de autor strângeau în jur de 3.000 de spectatori în sălile de cinema, acesta a adus 16.000-17.000 de oameni.
Astăzi însă, procesul de distribuție stă ușor diferit, când industria s-a maturizat inclusiv în România. Dacă totul a început cu Independența Film, care a fost prima casă de distribuție care a adus filme de artă în România, astăzi avem mai mulți distribuitori, iar studiourile au mecanisme bine împământenite și funcționează ca o corporație.
Astăzi, poți licita pentru drepturile unui film, încă din fașă, adică din faza de scenariu. Fiind parte din această rețea de networking din Europa și America, Monica știe ce proiecte există în lucru și ce filme urmează apară cu doi, trei ani în avans, așa că încearcă să obțină mai devreme scenarii sau treatment-uri (un text mai elaborat decât un sinopsis, dar mai scurt decât un scenariu). „Cel puțin, pe titlurile astea care sunt mai clare, licităm încă dinainte.”
Primul film pe care l-au cumpărat din varianta de scenariu a fost „Another Round”, pelicula care i-a și salvat după pandemie, când sălile se deschiseseră la doar 30% din capacitate, iar Monica și Ștefan își puneau întrebări despre faliment. Dar filmul a avut în jur de 20.000 de spectatori și a luat premiul Oscar pentru film străin.
Primul weekend este vital pentru durata de viață a unui film. În funcție de numărul de spectatori și de cifrele înregistrate, cresc (sau scad) și șansele ca filmul să fie programat și în următoarea săptămână. Aici vine și provocarea când ești un distribuitor independent, pentru că nu ai forța de negociere a studiourilor mari. „Uneori, chiar dacă vin destul de mulți oameni sau e o cifră care pentru noi, ca independenți, este mare, e posibil pentru cinematografe să fie mică dacă e într-un context în care sunt două, trei filme care merg extraordinar de bine în perioada aia”.
Pentru că numărul de biletele înseamnă și un venit care se întoarce la distribuitor, mai exact între 35% și 50% din vânzarea biletelor, restul rămânând cinematografului. Iar acești bani reprezintă principala sursă de venit a caselor de distribuție. Drepturile nu sunt cele mai scumpe, ci bugetul pentru promovare și distribuție. Dacă pentru un film mediu poate costa 20.000 de euro, nota finală de plată poate ajunge și la 40.000.
Însă mai există și diferite granturi europene. În funcție de numărul de spectatori pe parcursul unui an la filme europene, ca distribuitor, poți primi o anumită sumă pe care o poți folosi ca să cumperi alte filme, tot europene. Sau poți primi un sprijin de distribuție, care diferă la țară la țară – în timp ce pragul superior pentru România e de 9.000 de euro, francezii pot accesa până la 60.000 de euro.
Cu toate aceste nuanțe, criteriile de distribuție a unui film se îngustează și mai tare. Cu atât mai mult când vrei să aduci un film georgian, spre exemplu, slow cinema, de trei ore, cum s-a întâmplat cu Privește către cer.
După ce a văzut filmul la Festivalul de la Berlin din 2021, în format online, căci era încă pandemie, Monica i-a spus lui Ștefan că trebuie neapărat să-l ia. El a fost de acord, căci înțelegea potențialul artistic, însă nu pe cel comercial. Într-adevăr, filmul a avut în jur de 3.000 de spectatori, însă a fost din categoria producțiilor care contează. „Un film absolut splendid din punct de vedere al cinematografiei”, argumentează Monica. „E filmul meu de suflet în continuare. E exact ce vrem să le arătăm noi oamenilor, e foarte pozitiv, e un film foarte darling, pe care să-l iubești.”
Dar l-au luat și din convingerea că e datoria lor. „Pentru că, o dată, mi se pare că e ceva ce ne definește pe noi ca brand. În al doilea rând, cred că datoria noastră este și de a face un soi de educație în ceea ce înseamnă cinemaul de autor, de artă.”
Însă au avut și filme care au ajuns la cifre-record, de 60.000-70.000 de spectatori, cum s-a întâmplat cu Flow, un film de animație, fără dialog, care a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună animație. „Lucrul care nu se întâmplă aproape niciodată”, explică Monica, este „ca un studio independent dintr-o țară din Europa să ia Oscarul pentru cea mai bună animație, că acolo chiar te bați cu Disney, te bați cu Marvel.”
Problema cu numărul de spectatori nu e că oamenii nu sunt interesați de filmele de artă, ci lipsa unor săli de cinema dedicate. Cu toate că poți vedea filmele aduse de Monica și Ștefan și din confortul propriei canapele, chiar mai ieftin decât la cinema, în România există 11 săli pentru filmele de artă, pe când Polonia are în jur de 200. Mai ales când ăsta e un factor care face diferența pentru generațiile mai tinere, spre exemplu.
„Să vină în niște spații mai cool, mai deschise, cu o cafenea lângă. Pentru că sunt obișnuiți cu alt stil de viață decât eram noi. Și, neavând aceste spații în care să vină, din păcate îi pierdem. Adică, unde să vină să vadă un film? Mi-aș dori să avem o infrastructură mai bună ca să avem unde să-i aducem. Dar e nevoie de niște oameni cu bani care să investească, pentru că, din păcate, un cinema e foarte scump.”
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 307, mai 2026.