Curajul nu se predă din cărți, se cultivă în clasă
Există profesori care transmit informație și există profesori care modelează conștiințe.
Andrea Chiș face parte, fără îndoială, din a doua categorie. Fost judecător, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii și, vreme de ani buni, profesor la Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, ea este genul de dascăl pentru care educația înseamnă, în primul rând, formare de caractere. În formarea sa, profesorii au avut un rol esențial. Nu unul singular, ci un întreg ecosistem de mentori care i-au cultivat disciplina, gândirea structurată și valorile. De la literatura care deschide minți, la rigoarea matematicii și aplicabilitatea fizicii, fiecare a contribuit la construcția unui mod de a înțelege lumea. Experiența aceasta avea să devină, mai târziu, fundamentul propriei sale filosofii de predare.
Pentru Andrea Chiș, magistratura și profesoratul nu au fost niciodată profesii separate, ci două dimensiuni care s-au completat reciproc. Dacă în sala de judecată a învățat să asculte, în sala de curs a găsit spațiul în care să transmită mai departe ceea ce a acumulat. Dincolo de Drept Procesual Civil, disciplina pe care a predat-o, a încercat constant să le ofere studenților ceva mai greu de cuantificat: etică, discernământ și curaj. Această preocupare pentru formarea umană a studenților a depășit cadrul formal al cursurilor. Prin activități de orientare profesională, coaching și dialoguri despre valori, a încercat să completeze pregătirea tehnică cu acele „soft skills” fără de care profesiile juridice riscă să devină simple exerciții de procedură. Pentru ea, legea nu este doar normă, ci expresia unor valori care trebuie înțelese și asumate.
Cu atât mai puternică este, în acest context, decizia recentă de a demisiona din învățământul universitar. Nu ca un gest de retragere, ci ca unul de semnal. După implicarea sa în documentarul „Justiție Capturată” realizat de Recorder, care a expus disfuncționalități din sistemul judiciar, plecarea din facultate devine o continuare firească a aceluiași tip de curaj: acela de a spune lucrurilor pe nume, chiar și atunci când este incomod.
Acesta este, poate, cel mai important motiv pentru care o regăsim pe Andrea Chiș în această rubrică: pentru că, dincolo de funcții și realizări, rămâne un profesor care a ales să fie fidel valorilor pe care le-a predat. Iar uneori, cea mai puternică lecție nu este cea spusă la catedră, ci cea trăită în afara ei.
Aș vrea să începem chiar cu începutul. Și m‑ar interesa dacă apetența pentru dreptate și justiție a venit din copilărie sau drumul acesta s‑a conturat pe parcurs?
Cumva în liceu s-a întâmplat asta, pentru că îmi amintesc cum înainte îmi doream să fiu medic. De fapt, cred că îmi doream să fac ceva prin care să ajut oameni. Știu că sună clișeic, dar asta a fost. Ai mei, însă, nu au fost de acord să dau la un liceu din Satu Mare, eu fiind din Carei, și mi-am dat seama că nu o să pot merge la Medicină fără să știu chimie. Și atunci m-am gândit că mie cel mai tare îmi plăcea să vorbesc și să citesc. Și așa am ajuns către Drept. Prin clasa a IX-a s-a întâmplat asta, până atunci nu știu să fi văzut Dreptul.
Oricum, destul de devreme…
Da, din clasa a IX-a am știut că vreau să dau la Drept.
A existat vreun profesor care a contribuit în mod decisiv la felul în care sunteți astăzi?
Mie mi-au plăcut trei profesori, care mi-au cultivat o disciplină și un set de valori.
Unul este dirigintele meu, care era profesorul de literatură română. Și mama a fost profesoară de română, așa că literatura și gramatica erau teme de dezbatere în casă. Dar cumva dirigintele mi-a deschis apetitul spre lectură și pe zona de filosofie, iar el a venit cu această cultivare conștientă a valorilor, cu o anumită claritate despre ce înseamnă Adevărul, Dreptatea, Libertatea.
Apoi a fost profesorul de matematică, cel care m-a încurajat tot timpul să fac ceva care să implice și matematica și care m-a învățat să am o gândire structurată și o disciplină.
Iar de la profesorul de fizică am învățat nu doar cum să fac o demonstrație pe hârtie, ci și cum să aplic și în practică ceea ce știu.
Acești trei profesori au fost principalele mele modele în liceu și de la ei am învățat structură, disciplină și valori. Dar au fost și profesorul de istorie, și profesorul de filosofie. Toți au contat mult, de fapt.
Ați spune, deci, că e important să fii profesor și că, pentru orice om, un profesor poate avea un rol fundamental în a‑l duce către ceva mai mare, către o utilitate socială crescută?
Da, cu siguranță. Și datorită acestor profesori am avut încrederea că o să intru la Drept, deși n-am intrat din prima, pentru că atunci, în ‘88, eram 1.000 pe 30 de locuri. Și, deși eram olimpică la filosofie, n-am intrat.
Am intrat după Revoluție, în anul 1990, și am dat admitere din istorie, la care, de asemenea, am fost olimpică, și din gramatică, pentru care m-a pregătit mama dintotdeauna. Și anii de facultate au avut rolul lor, pentru că au influențat modul în care văd eu profesorul de Drept. Asta pentru că, în anii de facultate, aveam niște profesori în vârstă, care veneau la costum și cravată, care păreau conservatori și rigizi, dar, cu toate astea, erau niște oameni care îi respectau foarte mult pe studenți. Ni se adresau cu „domnișoara colegă” și aveam un dialog liber întotdeauna. Ne permiteau să punem întrebări și ne încurajau să punem întrebări și știam exact de ce luăm o anumită notă.
De exemplu, m-am contrazis cu un profesor foarte tare la un seminar și, cu toate astea, mi-a dat 10 la Drept Comercial, adică cumva erau profesori-model. A fost domnul profesor Liviu Pop, care mi-a coordonat teza de doctorat și care a fost și rămâne mentorul meu, modelul meu de profesor. El ne vorbea despre fericire, spunându-ne că ea are două laturi: să mergi cu plăcere la serviciu și să te întorci cu plăcere acasă. Și ne mai vorbea despre bunătate, spunându-ne și dovedindu-ne că exigența poate fi făcută cu bunătate, nu cu răutate.
Din păcate, constat acum că școala de Drept nu mai are această capacitate de a fi exigentă cu bunătate. Mie mi se pare că școala de Drept, la ora actuală, nu mai are în vedere nevoile studenților, nu se mai adaptează la ei. Noi nu-i întrebăm pe studenți despre ce au nevoie să învețe, mai cu seamă la master, care nu e obligatoriu pentru un jurist și unde avem interesul să atragem studenți. Noi nu îi ascultăm să vedem dacă simt că e corect cum sunt evaluați, dacă înțeleg de ce au primit o anumită notă și foarte mulți sunt descurajați din anul I și părăsesc facultatea chiar traumatizați, pentru că nu înțeleg modul de evaluare, nu sunt ajutați să se adapteze și nu simt acea apreciere pe care eu am simțit-o de la profesorii mei în facultate.
Cât timp ați predat, de fapt?
Aproape toată viața am predat. Chiar dacă nu la UBB, eu mereu am avut două profesii. Am predat la o facultate privată și la UBB, unde am predat Drept Procesual Civil. Am fost mereu aproape de mediul universitar și de studenți. Mintea mea a fost mereu trează, am studiat continuu. Pentru mine, o profesie a desăvârșit-o pe alta.
Îmi place să vorbesc și, cu toate acestea, m-am făcut judecător, care e cel mai tăcut participant din proces, pentru că el trebuie să-i asculte pe ceilalți. Nevoia mea de a vorbi a fost, însă, pe deplin satisfăcută prin meseria de profesor. Cred că, la nivel profund, fiecare dintre noi are nevoia asta de a transmite mai departe ceea ce știe, iar profesia de profesor e perfectă pentru asta.
Ce ați vrut cel mai mult să le oferiți studenților dumneavoastră, dincolo de informație? Din ce e compusă coloana vertebrală pe care ați vrut să le‑o prezentați?
În ultima vreme, uitându-mă la tinerii judecători de astăzi, am simțit că n-am mai reușit să fac asta. Sigur că e ușor să predau Drept Procesual Civil, am fost judecător atâția ani, însă eu nu m-am rezumat niciodată să fac doar asta, ci le predam și despre valori. Pentru că norma de drept ocrotește niște valori, astfel că totdeauna le-am vorbit și despre valori, inclusiv despre cele ale profesiilor juridice. Noi, ca profesori, suntem și modele pentru ei, nu doar la cursuri, ci și în afara orelor. Discutam cu ei etică, pentru că au nevoie de cunoștințe de etică profesională la admiterea la INM.
Am coordonat și coordonez în continuare Centrul de Orientare Profesională și Alumni al Universității și, în cadrul Centrului, am făcut și group coaching cu ei, ca să-i ajut să înțeleagă mai bine care este profesia juridică ce li se potrivește cel mai bine. Deci, cumva, extra curricular am încercat să completez hard skill-urile pe care le predam, cu soft skill-uri absolut necesare pentru a practica pe viitor o profesie juridică. Și chiar despre asta este lucrarea mea de licență în Psihologie.
Vreau să dovedesc că este nevoie să le transmitem studenților și skill-uri soft, care cer timp mai îndelungat, pentru că e nevoie să fie internalizate, dar pot fi învățate. Mereu am completat predarea Dreptului și cu transmiterea unor skill-uri soft.
Acum, la momentul în care vorbim, v‑ați dat deja demisia de la UBB, de la Facultatea de Drept. Ar fi important de știut de ce ați luat această decizie, mai ales că ați fost unul dintre protagoniștii documentarului Recorder legat de disfuncționalitățile din justiție și una dintre puținele persoane din domeniu care au luat poziție publică atunci și nu numai. Și cred că oricine se întreabă dacă e vreo legătură…
Să știți că nu acum am decis să îmi dau demisia, o gândeam de ceva vreme. Nu mă mai simțeam acasă, nu mai simțeam plăcerea de a merge la serviciu. Și asta pentru felul în care se predă Dreptul în facultate și felul în care ne comportăm, la modul general, cu studenții și între noi. Dar am ales acest moment tocmai pentru că, având atâta vizibilitate, puteam cumva să pun reflectorul și pe această problemă, la fel cum am pus reflectorul pe problemele din Justiție.
Cred că e important să vorbească cineva și despre problemele din învățământul juridic. Pentru că eu consider învățământul juridic principalul vinovat pentru ceea ce se întâmplă în Justiție azi. Pentru că văd o inerție, o tăcere a judecătorilor, îndeosebi a celor tineri, pe care i-am educat inclusiv eu. Pot să înțeleg că există o nevoie de autoconservare și că soarta lor profesională depinde de Secția de Judecători, dar cred că un judecător are datoria să se uite nu doar la el și la nevoile familiei lui, ci și la societate. Și eu cred că noi nu răspundem așteptărilor societății. Nu semnalizăm problemele sistemului și nici nu încercăm să le rezolvăm din interior.
Mie mi se pare că totul pornește din facultate, unde noi nu-i încurajăm să vorbească, să ne contrazică, să ne întrebe de ce îi evaluăm așa cum îi evaluăm. Cred că avem o formă de orbire, ca să fac referire la un roman îndrăgit al lui Saramago. Facem niște lucruri ca omul care merge la biserică și crede că asta înlocuiește exercițiul compasiunii față de ceilalți.
Profesorul de Drept permite studentului să-și vadă lucrarea, dar nu-i explică nota, nu-l ascultă, nu-i admite contestația. Profesorul de Drept nu se întreabă de ce nu trec atât de mulți studenți examenul la materia sa, deși au participat la majoritatea cursurilor. Studenții nu sunt încurajați deloc să vorbească. Se cultivă încă din facultate o cultură a conformismului. Sunt încurajați să tacă pentru a lua examenul sau să ia o notă mai bună.
Se duc apoi la IMN și tac și acolo, ca să ia o notă mai bună, în funcție de care primesc repartiții în instanțe și parchete. Și atunci se continuă acest lanț al slăbiciunilor. După care ajung în instanțe și parchete, tac în continuare, ca să obțină un transfer sau o promovare. Și tot acest lanț al slăbiciunilor începe din facultatea de Drept.
Mă uitam la interviul scris, deci gândit, dat de conducătorul facultății de Drept din UBB, care a declarat că studenții de la Drept „sunt foarte bine așezați” și că ei „nu neapărat fac întotdeauna scandal”, referindu-se la un protest al studenților din alte facultăți ale UBB împotriva majorării taxelor. Este etichetată ca fiind scandal o formă de manifestare a unui drept, ceea ce facultatea de Drept ar trebui să cultive și să încurajeze.
Și atunci nu e de mirare că ești într-o formă de orbire ca aceea din romanul lui Saramago și nu-ți dai seama că prin cuvintele tale confirmi, de fapt, o cultură a conformismului.
E foarte trist…
Da. A rămas ideea aceea: că ei nu fac scandal. Deși era vorba despre solicitarea unor drepturi. Și mai e ceva, apropo de orbire. Profesorii de Drept, unii dintre noi, poate chiar majoritatea, suntem și practicieni, suntem avocați, judecători, procurori, notari. Și e foarte important să știm să facem distincția dintre rolul de profesor și cel de practician.
Pentru că, de exemplu, dacă ești un avocat penalist care cu preponderență apără inculpați într-un proces penal, e foarte important să te uiți când predai drepturile fundamentale ale omului, constituțional, drept penal sau procesual penal sau alte discipline la fel de importante, dacă, atunci când le vorbești studenților, vorbește profesorul de Drept sau avocatul care apără inculpați. Nu știu dacă ne punem suficient problema asta: din ce rol vorbim? Nu știu din ce rol le-au vorbit unii colegi profesori studenților de la Drept despre documentarul Recorder.
Încă ceva: fiind de mult timp în facultăți de Drept, ar trebui să puteți compara și să îmi spuneți dacă apariția tehnologiilor noi, a inteligenței artificiale, influențează, ajută sau strică activitatea studenților.
Eu, ca studentă la Psihologie, știu că studenții folosesc foarte mult azi Inteligența Artificială, ca să îi ajute în proiecte, să le facă rezumate ale cursurilor sau să le explice chestiuni pe care nu le-au înțeles. Și cred că folosesc AI-ul mult mai mult decât profesorii. Citind ceea ce se scrie despre profesiile juridice, Richard Suskind spune că inteligența artificială va afecta foarte mult joburile viitorului și vine cu o mare provocare pentru absolvenții de Drept care vor să se angajeze în domeniul privat. Deja AI-ul poate face într-o măsură destul de mare cercetarea pe care poate să o facă un avocat stagiar. Aceasta produce o oarecare anxietate și cere însușirea altor skill-uri, pe care doar un om le poate avea, preponderent skill-uri soft.
Cred că e nevoie de o conștientizare a faptului că latura noastră umană ne face valoroși acum, și asta ne va ajuta și să ne reglăm emoțiile, și să nu ne mai temem atât de mult de viitor.
Ultima mea întrebare vizează viitorul educației juridice în România. Cum îl vedeți?
Eu nu cred că educația juridică poate să continue foarte mult timp așa cum se face acum. Pentru că, în calitatea mea de student, mă uit la colegii mei și văd cât își pot menține atenția și răbdarea, cât de mult pot să citească. Noi, profesorii, nu ne adaptăm cerințelor noilor generații. Nu înțelegem faptul că nu mai e nevoie ca studentul să știe și să facă niște lucruri pe care trebuia să le știm și să le facem când eram noi studenți, pentru că el are deja instrumente digitale pentru asta. Sigur că nu poți să nu încurajezi exersarea memoriei, gândirea critică, trebuie să îi înveți să facă legături între instituții de drept și discipline diferite, dar nu mai poți să le pretinzi să știe multe amănunte care sunt la un click distanță. Dacă nu facem ceva, o vor lua timpurile înaintea noastră.
Cred că se va produce o restructurare a modului de funcționare a facultăților de Drept. Nu mai putem funcționa așa pe termen lung. Iar „termen lung” azi înseamnă maximum cinci ani.
Carmen Dumitrescu este jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre redacțiile de presă cu care a colaborat de-a lungul vremii.
A fondat publicațiile Investigatoria și Media Quality. În prezent este și editor pe platforma Republica.
A absolvit programul de cercetare și investigație „Edward R. Murrow” în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida.
A fost premiată la Gala Superscrieri în anul 2019. Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului „Romanian Women of Courage” în anul 2019.
A înființat asociația Presa pe Bune, prin intermediul căreia organizează ateliere media pentru elevii din școli și licee.
Carmen este și scriitoare, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea „Cei care nu mint”.
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 307, mai 2026.