Putem visa la un ministru care să iubească copiii şi educaţia?

Ilinca, o elevă în clasa a V-a, a avut un discurs cutremurător la dezbaterea privind sănătatea mintală a tinerilor şi elevilor, organizată de Comisia pentru Învăţământ din Senatul României.

Un diagnostic fără perdea care arată că noi, ca şi ţară, contribuim sistematic la distrugerea copiilor noştri.

1. „Aş vrea să încep spre a vă spune că voi ne interziceţi telefoanele, dar nu ne învăţaţi să le folosim corect„.

Cine îi învaţă pe copii cum să le utilizeze? În majoritatea cazurilor, nimeni, precum bine afirmă Ilinca. Suntem în etapa în care ajungem la concluzia ca utilizarea excesivă a smartphone-ului de căre copii este foarte dăunătoare. Este. Haideţi să-i învăţăm pe copii sa utilizeze tehnologia pentru a-şi dezvolta competenţe digitale care să le asigure o mai bună şansă în viaţă şi care să asigure României o mai bună dezvoltare precum şi avantaje competitive. Şi dacă doar preluăm modele de bună practică e un bun început.

Utilizarea smartphone nu înseamnă dezvoltare de competenţe digitale, doar că suntem campionii Europei la această statistică.

2. „ne spuneţi că trebuie să facem mişcare, dar nu ne acordaţi cadre unde putem să facem asta„.

E responsabilitatea autorităţilor publice să creeze infrastructura necesară şi cadrul potrivit, investiţia în sportul de masă de care tot auzim de mulţi ani. Un model de bună practică este Islanda prin „Modelul Islandez de Prevenţie” (implementat global prin Planet Youth https://planetyouth.org/ ), o abordare comunitară care înlocuieşte activităţile dăunătoare copiilor (inclusiv consumul de droguri) cu activităţi sănătoase, cum ar fi sportul, muzica şi arta, pentru a genera o stare de euforie naturală.

3. „De ce să-mi spui mie că inteligenţa artificială nu este bună dacă tu nu-mi explici de ce şi de ce credeţi că majoritatea copiilor simt o presiune pe ei la şcoală şi urăsc locul acela?”

Cum ar fi să-i învăţăm pe copiii noştri să utilizeze AI în folosul şi spre dezvoltarea lor reală? Dacă majoritatea adulţilor din România nu ştiu încă să utilizeze organizat AI, asta nu înseamnă că nu putem învăţa şi să învăţăm şi copiii. Avem câteva exemple ca şi modele – China, Estonia, EAU, India, Coreea de Sud, Singapore.

China a introdus din 2025 cursuri despre inteligenţa artificială în în peste 1.400 de şcoli din Beijing cel puţin opt ore de educaţie în domeniul AI pe an, la toate nivelurile — de la clasele primare până la liceu.

Estonia a lansat tot în 2025 programul „AI Leap” (https://e-estonia.com/ai-leap-2025-estonia-sets-ai-standard-in-education/ ), oferind pentru 20.000 de liceeni şi 3.000 de profesori acces la cele mai avansate aplicaţii AI, într-un parteneriat cu OpenAI şi Anthropic.

Pe această hartă, sperăm să fie şi România prezentă, căci e despre binele şi viitorul nostru. Competitivitatea României este dependentă de investiţia în educaţie – atât a copiilor cât şi adulţilor. Decalajul nostru din educaţie afectează direct competitivitatea — şi se va vedea în PIB-ul pe cap de locuitor peste un deceniu.

4. „E foarte simplu: pentru că colegii îi judecă în permanenţă. Profesorii nu le acordă niciun pic de atenţie. Ştiu că în următoarea săptămână trebuie să dea 10 milioane de teste, în condiţiile în care mai au 10 milioane de teste în spate, necorectate şi neaduse.”

Despre problema abilităţilor emoţionale în şcoala românească se discuta mai puţin şi probabil se face şi mai puţin, profesorii dau atâtea teste pentru că „aşa e programa”, am auzit adesea asta. Cum ar fi ca toţi profesorii acestei ţări să fie formaţi constant şi evaluaţi pentru a îmbunătăţi aceste abilităţi care pot distruge sau pot da aripi copiilor?

Cum ar fi ca Ministerul Educaţiei să implementeze o platformă unitară naţională şi sisteme de raportare automatizate astfel încât profesorii să fie degrevaţi de povara administrativă? Un astfel de proiect pilot s-ar realiza destul de repede, iar ministerul ar putea angaja o echipă responsabilă cu dezvoltarea şi mentenanţa acestui sistem. Niciun manager privat nu şi-ar pune cel mai scump personal să facă muncă administrativă de mică valoare.

Cum ar fi ca toţi profesorii să fie formaţi şi evaluaţi pe baza unui program unitar la nivel naţional funcţie de disciplină şi alte criterii transparente şi bazate pe studii? Azi profesorii trebuie să-şi „adune” 90 de credite în 5 ani, dar fără a avea o direcţie clară de instruire sau un plan de urmat. O companie mare

Cine se asigură că viitorii profesori sunt formaţi corect pentru nevoile acestor generaţii, care au nevoie de competenţe digitale reale şi de practicarea altor metode didactice – project based learning, flipped learning etc? O firmă bună are un model de competenţe şi trasee de carieră transparente: ştii ce ţi se cere la fiecare nivel şi ce trebuie să dezvolţi ca să avansezi. La noi, formarea profesorului se face fragmentat, progresul nu e legat de un standard de competenţă, ci de vechime şi de “hârtii”. În mediul privat, formarea porneşte de la o analiză a nevoilor de instruire, măsoară decalajul dintre competenţele existente şi cele necesare, apoi construieşte programul. În România, profesorii trebuie să “se descurce”, inclusiv să achite ei.

5. „Dar tot acasă ajungem şi părinţii ne zic că n-am făcut ceva bine, pun presiune pe noi, ne spun că trebuie să ajungem ceva şi tot ei nu ştiu să ne explice, nu ştiu să ne ajute când avem nevoie.”

Parentingul nu e un dat, implică un program de formare continuu. Despre rolul părinţilor în educaţie s-au realizat studii, s-au scris cărţi, avem nevoie reală să învăţăm să ne sprijinim eficient copiii, să înţelegem nevoile lor în fiecare etapă de dezvoltare.

Iar înainte de a-i învăţa pe copii să folosească telefoanele mobile, ce-ar fi să-i învăţăm să-şi trăiască 100% copilăria fără filtre de instagram? Să-i învăţăm ce înseamnă responsabilitatea, independenţa, socializarea fără trenduri de tiktok. Iar asta se învaţă parţial la şcoală, dar mai mult acasă. Mai multe despre asta regăsim în cartea The Anxious Generation.

„Şcoala părinţilor” este un program de educaţie parentală şi parteneriat şcoală-familie, inspirat din practici internaţionale, care sprijină părinţii cu instrumente concrete pentru învăţarea, disciplina şi bunăstarea copilului. E implementat în alte ţări – Estonia, finlanda, Germania etc. Şi pare că e nevoie să fie implementat şi în România. Majoritatea adulţilor utilizează smartphone şi o aplicaţie specifică sau o soluţie digitală se poate dezvolta destul de uşor cu atât de multe instrumente digitale în 2026.

6. „Am oprofesoară de română care anul ăsta mi-a dat 27 de cărţi de citit din care n-am înţeles niciuna. Temele sunt din ce în ce mai multe şi eu n-am crezut că o să fie aşa. Eu îmi doresc proiecte, îmi doresc lucruri din care să învăţ. Nu îmi doresc în permanenţă să-mi stea cineva în spate, să-mi dea teme, teste şi tot felul de voci care să se audă din spate spunându-mi că nu sunt cineva şi că nu merit această atenţie şi că sunt zero”.”

Avem o întreagă ştiinţă a învăţării la dispoziţie — de la lucrarea „How Do We Learn?” a lui Héctor Ruiz Martín până la specialiştii Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, acel IŞE căruia i s-a cenzurat o analiză ce contrazicea măsurile din pachetul de legi din 2025.

În încheiere, sper sincer ca România să aibă şi oameni de stat care să se zbată cu adevărat pentru educaţie, pentru averea acestei ţări – binele copiilor ei! Educaţia României nu o cheltuială socială, este cea mai bună investiţie pe care o putem realiza.

Adina Rada este expert în educaţie digitală şi părinte