Rubrica „PROFESORUL LUNII” aduce în prim-plan oamenii care transformă educația în inspirație. Profesori care nu se mulțumesc să urmeze o programă, ci o rescriu cu pasiune, răbdare și convingerea că educația începe acolo unde curiozitatea prinde viață. Prin exemplul lor, reușesc să schimbe felul în care tinerii privesc lumea.
Invitatul acestei ediții este Mircea Barbu, un jurnalist care și-a petrecut ani din viață în unele dintre cele mai tensionate locuri din lume. În prezent, Mircea predă cursul „Corespondentul de Război” la Facultatea de Jurnalism a Universității din București.
Într-o lume în care războaiele nu mai sunt doar titluri de breaking news, ci realități care ne afectează zilnic, ideea unui curs despre jurnalismul de conflict nu mai pare exotică. La Facultatea de Jurnalism a Universității București, ea a devenit realitate. Iar în spatele acestui curs – „Corespondentul de Război” – stă Mircea Barbu, un jurnalist care și-a petrecut ani din viață în unele dintre cele mai tensionate locuri din lume.
A scris din Siria, Irak, Gaza sau Ucraina – locuri unde jurnalismul nu înseamnă doar documentare, ci și rezistență. „Nu mai cred că jurnalismul schimbă lumea”, spune astăzi, cu o doză de luciditate. Dar a rămas cu încăpățânarea de a spune poveștile celor care nu au voce. De a oferi, măcar pentru o clipă, o platformă celor invizibili. Iar această formă de idealism, chiar și temperată de realitate, este cea pe care o duce acum mai departe în fața studenților.
Cursul pe care îl predă nu seamănă cu unul clasic. Nu este despre teorii sterile sau definiții din manual, ci despre experiență directă. Despre greșeli. Despre scenarii reale. Studenții simulează situații din teren, învață cum să reacționeze în contexte-limită și intră în contact cu specialiști din armată sau securitate cibernetică.
Dincolo de entuziasm, există însă și realitatea sistemului. Una fragilă, uneori descurajantă. De la lipsuri logistice până la o remunerare simbolică, predatul în universitate rămâne, pentru profesioniștii invitați, mai degrabă un act de convingere decât unul sustenabil. Și totuși, Mircea Barbu continuă. Din același motiv pentru care a rămas în jurnalism: pentru că, spune el, dincolo de disfuncționalități, există oameni care cred în ceea ce fac.
Aș vrea să începem prin a vorbi despre tine ca jurnalist, pentru oamenii care poate nu te cunosc. Ce te‑a dus către cariera asta și de ce ai făcut‑o atâția ani în condițiile dificile în care ai făcut‑o?
Am început să fac jurnalism cumva dintr-o joacă – la fel ca multe lucruri frumoase care ni se întâmplă în viață, a fost pur și simplu o întâmplare. Eram imediat după facultate, locuiam în Marea Britanie prin 2009, când o bună prietenă care lucra în presă mi-a spus că sunt niște jurnaliști de la BBC în România, care aveau nevoie de un traducător. Eu eram atunci în vacanță în România câteva zile. Am fost pur și simplu fascinat de ce am văzut, subiectul era foarte interesant, cu crimă organizată, mi-au plăcut mult etica, modul în care au abordat subiectul și preocupările pe care le aveau. Pur și simplu am devenit foarte prins și mi s-a părut că are sens.
În plus, mi s-a părut foarte cool că sunt oameni care te plătesc să călătorești, în condițiile în care eu atunci aș fi făcut asta și pe gratis.
Ulterior, am păstrat legătura cu unul dintre acei jurnaliști, am devenit prieteni. Am făcut un curs și apoi o practică plătită la BBC, fără să am un plan. Am lucrat acolo o perioadă, pe partea de cercetare și producție. Așa că mi-am luat rucsacul în spate la sfârșitul lui 2011 și am plecat în Siria, în „primăvara arabă”. Făceam jurnalism freelance. Am început să scriu pentru mai multe redacții din România. Prima care mi-a răspuns a fost Adevărul. Nu eram plătit, nu știam să cer bani pentru munca mea la vremea aia. Dar am reușit cumva. Aveam câteva economii și am tot lucrat în presă în diferite redacții, dar în special am fost jurnalist de conflict, așa cum știi și tu.
Am fost în Siria, Irak, Gaza, Ucraina. Ucraina este profesional povestea care pentru mine e foarte importantă, aproape personală.
Dar fac și altfel de jurnalism. Nu neapărat de investigație, ci pe crimă organizată, trafic de persoane, cazul fraților Tate. Și îmi place foarte mult ce fac. Cred că am un idealism din ăsta, chiar dacă am devenit mai cinic odată cu trecerea anilor. Nu mai cred în jurnalismul ăsta care schimbă lumea, dar am rămas cu o încăpățânare de a sprijini măcar pentru moment niște persoane care n-au cum să vorbească sau ale căror voci nu sunt atât de bine auzite și de a le oferi o platformă națională, în cazul nostru, tocmai ca să nu existe această senzație că răul învinge tot timpul, știi?
Și ți s‑a făcut oferta de a te duce în fața studenților de la Facultatea de Jurnalism și de a‑ți preda meseria. Ai putea să ne vorbești un pic despre momentul acesta și ce te‑a făcut să accepți?
Sigur că da. M-am dus la Facultatea de Jurnalism împreună cu Radu Hossu, activist și blogger militar cu care am fost de multe ori în Ucraina și de care mă leagă o prietenie profundă. La finalul acelei conferințe care a fost, sincer, foarte bună, și noi am fost cumva în formă, Bogdan Oprea, care este șeful de departament, mi-a făcut oferta de a veni să predau. Am zis că mai discutăm și după câteva luni i-am scris eu lui Bogdan, că văzusem un master pe travel journalism și i-am zis că ar fi un proiect interesant de făcut și la București. Răspunsul a fost rapid și pozitiv, în sensul că a zis că nu crede că putem face asta imediat, dar aș putea preda despre corespondentul de război. S-au aliniat și la ei la facultate stelele cumva, în așa fel încât toată lumea a înțeles că e nevoie de niște cursuri care să corespundă realităților lumii în care trăim. Și evident că așa s-a născut acest curs: Corespondentul de Război.
În primul rând, cum ai conceput, în linii mari acest curs și, în al doilea rând, care e viziunea ta asupra relației profesor‑student?
Structura acestui curs am gândit-o ca fiind una foarte practică și ancorată în experiențele mele din teren, în greșelile mele din teren și le dau tot timpul exemple de momente în care am greșit. Le aduc și alți oameni în fața lor să le vorbească. Este un curs care se bazează pe exerciții practice. Aproape la fiecare curs și seminar facem scenarii legate de ce se poate întâmpla pe teren într-o zonă de conflict.
A doua inspirație au fost cursurile care se numesc Hostile Environment First Aid Training – HEFAT, niște cursuri extraordinare făcute în general de firmele de securitate private din Occident, de oameni care au lucrat în armată sau în forțele speciale, sau în zona militară, care acum însoțesc echipele mari de jurnaliști în zone de conflict. Eu am avut norocul să primesc câteva burse de-a lungul carierei mele pentru a participa la aceste cursuri. Eu nu pot preda legal în universitate cursuri de prim ajutor, pentru că nu am diplomă de formator, dar am apelat de exemplu la MApN, să vină niște medici militari cu experiență în teatrele de operațiuni și să le predea acea bucățică de curs care ține de prim ajutor.
Deci cam ăștia ar fi pilonii: experiența în teren, care cred că este foarte valoroasă în facultatea de jurnalism, exercițiile practice în care pot greși în mediu controlat și aceste cursuri pe care eu le-am urmat în străinătate. Plus colaborările cu MApN, cu Bitdefender pe cybersecurity în zonele de conflict și tot așa.
Mă întrebai și cum văd relația cu studenții. Păi e un curs facultativ deocamdată. Înțeleg că va deveni opțional. Astfel că oamenii care vin sunt cu adevărat interesați de nișa asta. Și atunci suntem și mai puțini, lucrăm în echipe mai mici și nu vreau să mă formalizez foarte tare, vreau să înțeleagă că nu știu nici eu totul, dar vin cu experiența mea care poate o să-i ajute. Dar avem o relație frumoasă. Le trimit mereu documentare, trailere, există o apropiere profesională, bazată pe valori și interese comune.
Activitatea asta didactică pe care ai început‑o acum e ceva ce te interesează pe termen lung? Sau e doar o chestiune pe care o vezi ca fiind temporară?
Eu mi-am dorit foarte tare ca asta să fie o chestie pe care să o fac pe termen lung. Acum depinde foarte tare și ce se întâmplă, pentru că fiind freelancer, partea de predictibilitate pentru mine e un pic mai complicată. În sensul că dacă se întâmplă ceva acum, eu plec acolo. Discuția cu facultatea a fost că, dacă se întâmplă asta, să predau cursurile online. Să îmi fac planuri pe termen lung e complicat, dar eu, personal, mi-aș dori, sincer să evolueze într-un opțional care să facă parte din fundamentul facultății de jurnalism și să-l dezvoltăm.
Mai există și un aspect financiar, de care nu mi-e rușine să vorbesc. Nu știu dacă tu știi sau cei care citesc acest interviu știu, dar profesorii care vin să predea, invitați practic din domenii profesionale în care se presupune că ei au reușit ceva, sunt plătiți cu ora, strict pe orele pe care le predau. În cazul meu sunt două ore pe săptămână. Iar suma e undeva la 30 de lei pe oră. Deci eu pe lună sunt plătit cu un pic peste 200 de lei ca să fac un curs care îmi ia cel puțin o zi să îl pregătesc și chestia asta e complicată financiar. Că, dacă eu iau un taxi să merg la facultate și beau o cafea sunt pe minus 3 lei în ziua aia. Deci dacă ar fi remunerate pe măsură astfel de cursuri, sunt sigur că ar conta și m-ar face să aloc mai mult timp activității universitare. Altfel nu cred că merge prea mult timp. O faci din pasiune câțiva ani, dar cam atât.
Mă bucur că te‑ai dus în zona asta, pentru că așa vreau să încheiem: cu viziunea ta asupra modului în care educația e prețuită în România.
Sunt două lucruri aici care sunt valabile și în sistemul de educație, dar și în presă, pentru că astea sunt cele două repere profesionale pe care eu le am. Sistemul în ansamblu este complet prăbușit. Așa îl văd eu. De la faptul că nu merge proiectorul în nu știu ce sală, de la faptul că nu ai un adaptor la laptop și dacă ai noroc găsești la portar unul într-o pungă, dacă nu, ghinion în ziua aia, știi?
Deci sunt lucruri mărunte care pot părea nesemnificative, dar sunt frustrante pe termen lung și suportul administrativ, inclusiv financiar, momentan e prăbușit, și la nivel pre-universitar, și la nivel universitar. E complet eșuat.
Dar partea bună e că în interiorul acestui sistem prăbușit sunt oameni, și nu puțini, și am menționat numele lui Bogdan Oprea mai devreme, care se încăpățânează să facă lucruri în ciuda acestor obstacole. Și inspirat de acest idealism al lor de a continua, vreau să fac în continuare treaba asta, pentru că studenții au nevoie de asta.
Îmi amintesc că la un moment dat, din motive personale, am vrut să renunț la jurnalism, eram într-un burnout, și atunci îmi amintesc că am vorbit cu Mircea Miclea de la Cluj, fost ministru al Educației. Și știu că l-am întrebat dacă mai are sens să fac ce fac. Și el a zis: „Poate pentru tine în momentul ăsta nu are sens, dar faptul că tu continui să faci asta oferi generației următoare bagajul de cunoștințe al generației tale și al generației dinaintea ta, și astfel se creează ceea ce numim azi tradiție.”
Și poate suna populist, dar tradiția e capacitatea de a continua, și asta nu poți face doar instituțional. Și acesta e principalul motiv pentru care fac asta: niște oameni pasionați, care, în ciuda disfuncționalității generale, continuă să facă lucruri în numele unui ideal. Pentru mine asta se numește tradiție.
Carmen Dumitrescu este jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre redacțiile de presă cu care a colaborat de-a lungul vremii.
A fondat publicațiile Investigatoria și Media Quality. În prezent este și editor pe platforma Republica.
A absolvit programul de cercetare și investigație „Edward R. Murrow” în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida.
A fost premiată la Gala Superscrieri în anul 2019.
Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului „Romanian Women of Courage” în anul 2019.
A înființat asociația Presa pe Bune, prin intermediul căreia organizează ateliere media pentru elevii din școli și licee.
Carmen este și scriitoare, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea „Cei care nu mint”.
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 306, aprilie 2026.