Consultantul educațional Gabi Bartic avertizează că școala românească a ajuns să confunde performanța cu notele mari și diplomele. În 2022, în contextul dezbaterilor privind bursele școlare, fostul ministru al Educației Sorin Cîmpeanu spunea că 53% dintre elevii din România aveau medii peste 8,50 și că, printre aceștia, se aflau inclusiv elevi „analfabeți funcțional”, invocând astfel fenomenul „inflației notelor”. Bartic atrage atenția asupra standardelor mult coborâte, a compromisurilor tolerate de părinți și profesori, precum și asupra efectelor pe termen lung ale unei culturi a notelor mari obținute fără progres real.
„Am decis, colectiv, că e mai ușor să ridicăm nota decât să ridicăm copilul”, spune Gabi Bartic, consultant educațional. Ea admite că a simțit, la rândul ei, tentația de a intra în acest joc și descrie momentul în care a realizat că un copil poate avea „10 pe linie”, dar să fie complet demotivat și fără sens în raport cu școala. Redăm integral opinia lui Gabi Bartic, preluată, cu acordul ei, de pe pagina personală de Facebook.
Cum a devenit nota scopul, nu consecința învățării
85% dintre copiii de gimnaziu au medii peste 8,50. Și eu am fost tentată să contribui din plin la asta.
„Pe vremea mea se făcea școală.” Aud asta des. E în egală măsură adevărat și fals — și merită o discuție separată, pe care o amân până vom avea rezultatele PIAAC, testul PISA al adulților. O să fie interesant să vedem cum arată „generația care a făcut școală.”
Așadar, revin. „Pe vremea noastră se făcea școală.” Dar între timp, s-a întâmplat altceva. Cineva a văzut un potențial în zecile de mii de copii care picau admiterile la facultățile de stat și a făcut prima facultate privată. N-ai intrat la stat? Nu e bai, intri la privată. Aceeași materie, aceiași profesori, doar fără examen. Ce bucurie.
Apoi au apărut altele. Și altele. Standardele de intrare au coborât. Cele de ieșire la fel. Fabricile de diplome au produs licențiați — printre ei și mulți profesori — care au intrat în concursuri unde diploma lor valora la fel ca orice altă diplomă. Și standardele au continuat să coboare. Și am început să spunem că e în regulă, că nu toată lumea trebuie să-și tocească coatele prin biblioteci, nu ne trebuie cunoștințe, nici competențe, ne e suficientă hârtia aia sau setul de hârtii colorate cărora le spunem diplome. Am spus că se poate și altfel și e bine așa. Și școlile au descoperit că dacă nu livrează „și altfel”, rămân fără elevi. Și au livrat. Și universitățile au descoperit același lucru.
Eu, ca părinte, am simțit tentația aceluiași joc. Să îmi doresc note mari pentru copilul meu. Să decid care materii contează și la care se pot închide ochii. Să accept logica: „nu îi strici media la fizică, că nu e materie de examen.” E un calcul mic, aparent inofensiv, pe care îl fac zilnic mii de părinți. Zeci de mii de părinți. Până când am văzut în față un copil (al meu) complet demotivat, dar cu 10 pe linie în catalog, care nu mai știa de ce merge la școală. Și am înțeles că mai important e parcursul curios decât finalul glorios.
Nota umflată nu e un cadou. E un mesaj: nu are sens să forțăm pentru mai mult. Nu trebuie să crești. Ești destul — și „destul” e puțin. Rezultatul e acum în statistici: 85% dintre copiii de gimnaziu au medii peste 8,50. Nu pentru că avem o generație excepțională. Ci pentru că am decis, colectiv, că e mai ușor să ridicăm nota decât să ridicăm copilul.
Dilema e simplă dacă o privești direct: când pe nimic învățat la fizică dai 10 ca să nu strici media, de ce ai așteptarea că mai departe se întâmplă altfel? Am semănat așteptări scăzute timp de 13 ani și ne mirăm că recoltăm mediocritate normalizată. Standardul înalt nu e cruzime. E singurul mod în care îi spui unui copil: știu că poți mai mult. Și nu mă opresc până nu te ajut să ajungi acolo. Vom continua să normalizăm puținul — sau alegem altfel?