Tribunalul Alba răsună, din când în când, de glasuri de copii. Vesele, cristaline, pline de energia specifică vârstei lor.
De această dată însă, vocile nu vorbesc despre jocuri sau despre materiile de la școală, ci despre ceva mult mai important: cum vede legea un copil. Ce înseamnă pentru el să aibă un drept. Ce rol are o obligație. Cum se respectă regulile și, mai ales, de ce. Discuțiile pornesc simplu, așa cum este și gândirea copiilor la această vârstă. Ne prezentăm: eu sunt Raluca Arsenie, judecător în cadrul Tribunalului Alba, iar ei sunt elevi în clasa a IV-a ai Şcolii Vasile Goldiş din Alba Iulia.
Dar, aproape inevitabil, apare provocarea: „Este corect ceea ce este corect sau este corect doar ceea ce îmi place mie?” În acel moment, perspectiva se schimbă. Reacția este unanimă: toate mâinile se ridică pentru a exprima un dezacord ferm: Nu este corect doar ceea ce îmi place mie — corect este ceea ce este corect!
Copiii fac, aproape instinctiv, diferența între ceea ce își doresc și ceea ce este corect. Dar această diferență nu este încă stabilă. Ea se construiește, se testează, se nuanțează. Pe măsură ce reflecția se adâncește, apare o idee esențială: nu doar acțiunile pot fi nedrepte, ci și inacțiunea. Copiii înțeleg că nu doar ceea ce facem poate răni, ci și ceea ce alegem să nu facem — iar, de multe ori, consecințele sunt aceleași.
Deseori, noi, adulții, privim legea ca pe un ansamblu de constrângeri necesare pentru a ține în frâu o lume complicată. Însă lecția pe care mi-au oferit-o copiii de clasa a IV-a răstoarnă această ierarhie: ei nu văd legea ca pe o pedeapsă care vine din exterior, ci ca pe o promisiune care vine din interior.
Am creat un exercițiu simplu: o insulă pustie unde ei sunt singurii legiuitori. Într-o astfel de izolare, adultul s-ar fi gândit probabil la ierarhii de putere sau la sancțiuni. Copiii, în schimb, au apelat la o filozofie a armoniei. Pe lista lor de legi, prima și cea mai importantă barieră împotriva haosului nu a fost pedeapsa, ci încrederea.
Puși în fața exercițiului de a clădi o societate de la zero, copiii nu au ales teama ca instrument de control. Analizând „legile” lor, am descoperit o filozofie a grijii: o ordine bazată pe armonie emoțională, solidaritate, echilibru între drepturi și obligații.
„Să nu fim răi” sau „Să fim darnici” nu sunt, în viziunea lor, simple îndemnuri morale, ci obligații juridice pe care și le-au asumat voluntar.
În aceste discuții, copiii nu relativizează legea, corectitudinea, în funcție de interes. Nu o negociază în funcție de confort. Nu o adaptează în funcție de context. Iar atunci când „legea” devine și o reflecție a propriilor valori, apare o formă autentică de responsabilitate.
Copii în vârstă de 10-11 ani au demonstrat că se poate inversa paradigma. Pentru ei, legea nu este un zid care te oprește, ci un pod care te ajută să ajungi la celălalt. Şi momentul cel mai plin de candoare a fost când i-am întrebat ce face un judecător, iar ei, în inocența lor, au redefinit funcția de judecător: nu cel care împarte sentințe, ci cel care „îi învață pe copii despre drepturile lor”.
Această percepție aparent naivă surprinde, de fapt, un adevăr esențial. Ea mută accentul de la o justiție percepută ca sancțiune la una înțeleasă ca formă de educație și protecție. Poate că aceasta este miza reală a educației juridice: nu doar transmiterea unor reguli, ci formarea unui mod de a gândi. Un mod în care corectitudinea nu este dictată, ci înțeleasă.
Iar atunci când această înțelegere începe atât de devreme, viitorul poate fi privit cu încredere.