Violența în mediul școlar nu începe întotdeauna cu fapte grave, ci adesea cu gesturi sau cuvinte pe care elevii le consideră banale. Costică Ciocan, judecător în cadrul Judecătoriei Iași, Secția Penală, explică unde se află din punct de vedere juridic limita dintre o simplă ceartă și o faptă care poate avea consecințe penale. Magistratul vorbește despre importanța educației juridice în formarea responsabilității copiilor și adolescenților, precum și despre necesitatea cultivării conștiinței că „libertatea și responsabilitatea sunt inseparabile”.
Din perspectiva dumneavoastră de magistrat, ce înseamnă „comportament agresiv“ în rândul copiilor și adolescenților și unde se trasează granița juridică dintre o simplă ceartă și o faptă cu consecințe penale?
Vă mulțumesc pentru oportunitatea de a dialoga pe marginea unui subiect atât de important cum este cel al violenței în şcoli. Am avut ocazia de a desfășura activităţi de educaţie juridică în multe unități de învățământ din judeţul Iaşi şi în întâlnirile cu elevii am făcut mereu apel la empatie, punând următoarea întrebare: cum cred că se simte cel de lângă mine după ce am acţionat într-o manieră negativă? Pentru că punctul nostru de vedere ar putea fi unul de justificare, simțindu-ne îndreptăţiţi să procedăm într-un fel sau altul.
Consider că divergenţele dintre elevi sunt fireşti şi, uneori, inevitabile, având în vedere că şcoala este primul loc unde copiii învaţă să trăiască împreună şi să se supună unor reguli comune, indiferent de cutumele fiecărei familii din care provin. Chiar şi în aceste condiţii, interacțiunile nu ar trebui să presupună jigniri sau cuvinte care rănesc.
Atunci când conflictele degenerează şi faptele sunt de o gravitate ridicată, astfel încât nu mai pot fi calificate drept „o simplă ceartă”, Codul penal devine incident, sancționând amenințarea unei persoane cu săvârșirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, dacă este de natură să îi producă o stare de temere (art. 206), lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice (art. 193), şantajul (constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos – art. 207), hărţuirea (fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte fără drept sau fără un interes legitim o persoană ori îi supraveghează locuinţa sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i-se o stare de temere – art. 208) ş.a.
Atunci când apar astfel de situaţii, este important ca elevii să nu rămână în tăcere, ci să informeze profesorii, dirigintele sau conducerea şcolii, pentru ca victima să fie protejată, iar comportamentul agresiv să fie sancţionat.
Care sunt cele mai frecvente forme de agresivitate întâlnite în mediul școlar – fizică, verbală, psihologică sau online – și cum sunt acestea percepute de lege și de societate?
Fenomenul delincvenţei juvenile l-am perceput prin cazurile soluţionate definitiv de către Secţia Penală a Judecătoriei Iaşi. Din păcate, jurisprudenţa este amplă şi se poate constata că, în ciuda unor vârste fragede, se comit şi fapte de o gravitate ridicată.
Este esenţial ca elevul să ştie că faptele anterior menţionate constituie nu doar comportamente inacceptabile în şcoli, ci şi infracţiuni ce sunt sancţionate de legea penală.
Una dintre întrebările pe care le adresez elevilor la întâlnirile de educaţie juridică este cea referitoare la vârsta de la care o persoană răspunde penal. Mâinile se ridică şi răspunsurile sunt diverse – 15 ani, 14 ani, 18 ani. Care este varianta corectă? Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii şi, odată cu adolescenţa, societatea are aşteptări. Potrivit articolului 113 din Codul penal, minorul între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
După stabilirea discernământului printr-o expertiză medico-legală, minorului îi este angajată răspunderea penală şi îi vor fi aplicate măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru educativ sau într-un centru de detenţie) ori măsuri educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică).
Scopul acestor măsuri nu este pedepsirea, ci corectarea comportamentului și reintegrarea minorului în societate. După ce pronunţă o hotărâre judecătorească privitoare la un minor şi aplică o măsură educativă neprivativă de libertate, magistratul are o întâlnire în sala de judecată cu minorul, însoţit de reprezentantul său legal, unde îi sunt explicate obligaţiile pe care le are în continuare şi rolul Serviciului de Probaţiune Iaşi în procesul de îndreptare.
În activitățile de educație juridică pe care le desfășurați în școli, ce reacții observați la elevi atunci când se discută despre răspunderea penală a minorilor și despre consecințele reale ale violenței?
Elevii manifestă deschidere şi sunt interesaţi de temele pe care le abordăm. Vizitele în şcoli sunt o ocazie pentru copii de a primi informaţii despre realităţile cu care luăm contact în viaţa de zi cu zi a instanţelor judecătoreşti. Prezentarea unor cazuri soluţionate definitiv înlesneşte înţelegerea informaţiilor teoretice, pentru că sunt despre oamenii de lângă noi, care, din diferite motive, într-un moment al vieţii, au făcut alegeri greşite.
Accentul întâlnirilor cade atât pe prezentarea consecinţelor comiterii de infracţiuni, cât şi pe drepturile şi măsurile de protecţie de care poate beneficia o persoană care a fost victima unei fapte penale.
Elevii sunt, adesea, surprinși să descopere că o faptă, care lor li se pare minoră, poate avea consecințe legale serioase. Încep să înțeleagă că deciziile lor au impact asupra vieții altora și asupra propriei libertăți.
Scopul procesului penal este atins atunci când constatăm că trec mai mulţi ani, minorul finalizează perioada de supraveghere şi nu mai comite noi infracţiuni, ci revine la şcoală şi îşi continuă parcursul firesc al vieţii. Cum constatăm acest fapt? Tocmai prin aceea că Judecătoria Iaşi nu mai înregistrează dosare penale cu numele acelui inculpat. Un judecător din materie penală nu salută niciodată cu „La revedere!”
În acelaşi timp, există şi cazuri cu minori care debutează cu infracţiuni relativ minore (sustragere de produse alimentare sau de articole vestimentare din magazine) şi ajung, mai târziu, să comită furturi calificate prin violare de domiciliu, vătămări corporale sau tâlhării. În aceste situații, atunci când comportamentul infracțional se repetă, legea impune măsuri mai ferme, care pot ajunge până la privarea de libertate.
Cum poate fi explicată copiilor ideea de responsabilitate juridică și morală fără a induce frică, ci mai degrabă conștientizare și discernământ?
Ca judecător, pe lângă prezentarea unor cazuri cu respectarea datelor cu caracter personal, am organizat procese simulate în cadrul cărora elevii au avut ocazia să joace rolul de judecător, procuror, grefier, avocat, inculpat, persoană vătămată. Apropierea de sistemul judiciar a reuşit să-i facă pe copii şi adolescenţi să conştientizeze importanţa respectării legii şi responsabilitatea actului judiciar.
De asemenea, pe lângă întâlnirile din şcoli, am avut posibilitatea de a organiza, sub coordonarea doamnei preşedinte, judecător Veronica Corina Varvara, întâlniri didactice cu elevi din Iaşi. Spre exemplu, în anul 2025, au păşit în sălile de judecată elevi de la Seminarul Ortodox Teologic „Sfântul Vasile cel Mare”, Colegiul „Richard Wurmbrand”, Liceul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Colegiul Național Pedagogic „Vasile Lupu”, Şcoala Gimnazială „Colonel Constantin Langa”, Miroslava şi Şcoala Profesională Coarnele Caprei, iar feedback-ul a fost unul foarte bun.
Cred că i-ar fi imposibil unui judecător să explice ideea de responsabilitate juridică și morală prin inducerea fricii, pentru că, pragmatic vorbind, recuzita profesională nu-l ajută. Magistraţii români îmbracă o robă neagră cu bavetă şi au în piept o insignă cu mai multe simboluri: balanţă, carte, sabie, tricolor, ramură de laur şi deviza JUS LEX.
Toate aceste simboluri nu inspiră teamă, ci responsabilitate. Ele amintesc că justiția nu se întemeiază pe frică, ci pe echilibru, rigoare și respect față de demnitatea persoanei. Dar adevărata autoritate a judecătorului nu stă în solemnitatea veșmintelor, ci în puterea de a cultiva în ceilalți conștiința că libertatea și responsabilitatea sunt inseparabile.