Mulți părinți ajung, la un moment dat, la următoarea concluzie: „copilul vorbește și scrie prost românește”. Greșelile pe care le văd în teme, mesajele primite de la copii pe Whatapp („cf?”, „k”, „bn”) sau formulările stângace din compuneri îi alarmează. Cine e de vină și ce e de făcut?
Am stat de vorbă cu lingvista Corina Popa, doctor în filologie, lector la Facultatea de Litere a Universității din București și fondatoarea proiectului Școala de gramatică. Ea explică în ce fel schimbă comunicarea digitală felul în care scriu copiii și adolescenții, ce influență au conversațiile din familie asupra limbajului lor, care sunt limitele școlii și ce îi ajută cu adevărat pe tineri să învețe să gândească, să se exprime și să scrie clar și corect.
Totul Despre Mame: Când un părinte spune „copilul meu vorbește prost românește”, ce e, de fapt, în spatele acestei fraze: o problemă reală de limbaj sau o frică amplificată de ce vede în scris – în teme, mesaje, compuneri?
Corina Popa: Răspunsul impune mai multe nuanțe legate de vârstă și de context. Mulți copii se exprimă oral coerent, au idei clare și pot purta conversații complexe, dar fac greșeli ortografice sau de punctuație în scris. Acest lucru nu înseamnă că „vorbesc prost românește”, ci că scrisul, o activitate cognitiv mult mai solicitantă decât vorbirea, este încă în proces de consolidare. Scrisul presupune simultan controlul ortografiei, al sintaxei, al structurii textului și al coerenței ideilor. Pentru un copil, aceasta este o sarcină foarte complexă, iar multe dintre greșelile care îi îngrijorează pe părinți sunt, de fapt, simptome ale unui proces de învățare încă în desfășurare.
Între aproximativ 10 și 16 ani, apare frecvent o perioadă de tranziție discursivă. Copiii au idei mai complexe decât instrumentele lingvistice de care dispun pentru a le exprima. Rezultatul este un discurs fragmentat, cu multe reluări, cu formulări aproximative sau cu apel frecvent la cuvinte vagi, generale precum „chestii”, „lucruri”, „treaba asta”. Nu este un semn de regres, ci dimpotrivă, un semn că gândirea începe să depășească vocabularul disponibil. În această etapă, cititul și conversațiile sunt cele care ajută cel mai mult.
Toate aceste etape sunt normale, dar există și situații în care copiii au dificultăți reale de exprimare scrisă și orală. Cauzele pot fi multiple. Uneori, este vorba despre lipsa expunerii la un limbaj bogat, nuanțat, mai ales când copiii cresc într-un mediu în care conversațiile sunt scurte, predominant funcționale („ai mâncat?”, „ți-ai făcut tema?”). Alteori, apare deficitul de lectură sau timpul excesiv petrecut în comunicare digitală, unde limbajul este redus la formule scurte și simplificate. Există și situații în care dificultatea ține de dezvoltarea cognitivă sau de anumite tulburări de limbaj, caz în care sunt necesare intervențiile de specialitate: medicale, logopedice etc. Este important ca părinții să nu tragă concluzii pripite. Dacă un copil greșește o formă de plural nu înseamnă că „vorbește prost românește”. Dar atunci când dificultatea de exprimare este constantă și afectează atât vorbirea, cât și scrisul, merită analizate cauzele mai atent.
Care sunt greșelile pe care le fac părinții când încearcă să-și ajute copilul să vorbească sau să scrie corect?
Corina Popa: Nu încurajez corectarea copilului în public. Am fost martora unor situații în care părinții întrerupeau și corectau copilul imediat ce auzeau o greșeală. Intenția este bună, dar efectul poate fi nociv pe termen lung: copilul începe să asocieze exprimarea cu riscul de a greși și, implicit, cu o formă de expunere și de rușine. Când corectarea devine mai frecventă decât conversația, copilul, în loc să fie încurajat să spună ce gândește, începe să se concentreze excesiv pe „cum sună” ceea ce spune. Iar dezavantajul este că exprimarea orală devine un exercițiu de evitare a greșelii, nu de explorare a sensului.
Greșelile de exprimare sunt firești la vârstele mici. Limbajul se dezvoltă prin experimentare. Copilul formulează ipoteze despre cum funcționează limba, le testează, greșește, le ajustează. Mult mai eficient este modelul indirect. Dacă un copil spune „Îmi dai jucăria care ai pus-o pe raft?”, părintele poate răspunde natural: „Da, îți dau jucăria pe care am pus-o pe raft.” Corectarea apare în discurs, fără să întrerupă fluxul comunicării. În acest fel, copilul interiorizează forma corectă fără să simtă că exprimarea lui este invalidată.
Cât de mult rău face presiunea „să vorbești și să scrii corect” și dorința de perfecțiune impusă copiilor, mai ales în perioada școlii gimnaziale și a liceului?
Corina Popa: Încurajez vorbirea corectă, dar nu presiunea și nici dorința de perfecțiune. Pe termen lung, această dorință poate produce două tipuri de reacții. Unii copii devin excesiv de precauți: evită situațiile în care ar putea greși, vorbesc mai puțin, scriu mai puțin, își asumă mai rar idei personale. Alții reacționează invers și dezvoltă o formă de respingere a efortului: dacă nu pot face ceva perfect, preferă să nu mai încerce deloc.
Perfecțiunea prematură nu produce limbaj matur. Produce tăcere prudentă. Copiii nu învață să vorbească bine când li se cere perfecțiune, ci când li se oferă spațiu și sprijin să gândească cu voce tare. Cu cât copilul vorbește, povestește, explică și argumentează mai mult, cu atât mecanismele limbii devin mai stabile. Presiunea excesivă poate transforma limbajul într-un spațiu al inhibiției. Copiii care cresc într-un mediu în care fiecare formulare este evaluată ajung să vorbească mai puțin și să-și asume mai puține riscuri lingvistice. Or, dezvoltarea limbajului presupune exact contrariul: libertatea de a formula idei incomplete, de a căuta cuvinte, de a construi fraze imperfecte.
Ce efect real au ecranele și rețelele sociale asupra limbajului copiilor, în special asupra scrisului, din ce vedeți zi de zi în lucrările și mesajele lor?
Corina Popa: Comunicarea digitală este construită în jurul vitezei și al economiei de efort: propoziții scurte, emojiuri, punctuație redusă, abrevieri și trunchieri din seria „cf?”, „k”, „bn”. Acestea nu sunt neapărat semne de analfabetism, ci adaptări la un stil de comunicare rapidă. Problema apare atunci când acest registru informal devine dominant și începe să se infiltreze în contexte academice. Copiii ajung să scrie texte cu propoziții foarte scurte, slab articulate logic. Lectura este antidotul natural al acestui fenomen. Ea expune copilul la structuri sintactice mai complexe, la vocabular variat și la registre diferite ale limbii române.
Cum corectăm un copil fără să-i tăiem curajul de a se exprima, mai ales când greșelile se văd clar în scris? Și când e mai bine să nu intervenim deloc?
Corina Popa: Schimbând perspectiva asupra corectării. Scopul nu este să demonstrăm că am observat greșeala, ci să-l ajutăm pe copil să devină capabil să o observe singur. Corectarea eficientă nu este un gest de sancționare, ci un exercițiu de reflecție.
În cazul scrisului, o strategie foarte utilă este să nu intervenim direct asupra textului cu varianta corectă, ci să semnalăm locul în care apare problema. De exemplu, putem sublinia structurile care conțin greșeli și să-l invităm pe copil să caute singur modalitatea de a le corecta. În acest fel, responsabilitatea revine celui care a scris textul, iar procesul de corectare devine o formă de învățare activă. Copilul nu mai este doar receptorul unei corecturi, ci participantul la descoperirea ei.
E vina școlii sau a familiei atunci când un copil nu se exprimă clar, nici oral, nici în scris?
Corina Popa: Este o falsă dilemă. Limbajul se formează într-un ecosistem: familie, școală, grup de prieteni, mediu social. E adevărat că la orele de limba română se pune accentul pe structura formală a limbii, dar familia, activitățile zilnice oferă contextul de utilizare. Copiii care cresc într-un mediu în care se discută idei, se pun întrebări și se argumentează dezvoltă mai repede competențe discursive.
Poate un copil foarte inteligent să aibă dificultăți serioase de exprimare, mai ales în scris?
Corina Popa: Un copil poate avea o gândire abstractă foarte dezvoltată și totuși să nu fi exersat suficient transformarea ideilor în discurs coerent. Inteligența permite copilului să observe relații, să înțeleagă concepte, să realizeze inferențe, să rezolve probleme etc. Comunicarea orală și scrisă sunt instrumente prin care aceste procese devin vizibile pentru ceilalți. Între ideea care apare în minte și fraza care exprimă ideea există un proces complex de transformare: ideea trebuie selectată, ordonată, pusă în cuvinte, apoi organizată într-o structură sintactică coerentă. Acest proces nu este automat și nici nu se dezvoltă doar prin maturizare intelectuală; el are nevoie de exercițiu constant.
În vorbire, discursul e modelat de reacțiile interlocutorului, de gesturi, de intonație etc. În scris, copilul trebuie să anticipeze singur toate aceste repere: ce informație trebuie spusă mai întâi, cum se leagă ideile între ele, ce cuvinte sunt suficient de precise pentru a transmite sensul dorit. De aceea, chiar și copiii foarte inteligenți pot produce texte mai puțin coerente și coezive, cu fraze scurte sau cu idei care par dezordonate. Nu pentru că nu gândesc bine, ci pentru că nu au exersat suficient traducerea gândirii în discurs scris.
Mai există și o altă capcană: copiii inteligenți sunt adesea obișnuiți să rezolve rapid probleme sau exerciții cu răspunsuri scurte. Dar scrisul este o activitate lentă și reflexivă. El cere răbdare, revenire asupra ideilor, reorganizarea frazelor, rescrierea unor pasaje. Pentru copiii care sunt obișnuiți cu soluții rapide, această muncă de rafinare poate părea plictisitoare și obositoare.
De ce un copil poate citi mult și totuși să se exprime prost, mai ales în scris? Ce tip de citit ajută cu adevărat vocabularul, frazarea și coerența textelor scrise?
Corina Popa: Pentru că există o diferență fundamentală între cititul pasiv și cititul activ. Cititul pasiv presupune parcurgerea textului. Cititul activ presupune întrebări: de ce a făcut personajul asta? Ce ar fi putut face altfel? Ce înseamnă cuvântul acesta și unde l-aș mai putea întâlni? Copiii care discută despre ceea ce citesc își dezvoltă mult mai rapid vocabularul și coerența discursului.
De ce copiii pot lua note bune la română și totuși să nu știe să vorbească clar sau să scrie coerent, cu fraze corecte și idei legate între ele?
Corina Popa: Pentru că multe evaluări școlare măsoară cunoașterea regulilor, nu competențele de comunicare. Un elev poate recunoaște foarte bine funcțiile sintactice sau definițiile gramaticale și totuși să întâmpine dificultăți în organizarea unui text coerent. Regulile sunt necesare, dar ele reprezintă doar infrastructura limbii, nu și mecanismul prin care ideile devin inteligibile pentru ceilalți. Claritatea exprimării se dezvoltă prin exercițiu constant: prin conversații în care copiii sunt încurajați să explice ce gândesc, prin lecturi discutate și prin scrierea de texte în care ideile sunt (re)organizate și revizuite.
Dacă ar fi să le spuneți părinților un singur lucru pe care să-l facă zilnic pentru limbajul copilului (astfel încât să se vadă și în vorbire, și în scris) care ar fi acela?
Corina Popa: Să citească împreună cu cei mici și să vorbească despre ce au citit. Să transforme într-un prilej de reflecție inclusiv întrebările rutiniere de tipul „ce ai făcut la școală?”, care pot fi urmate de noi întrebări care cer explicații: „De ce crezi că s-a întâmplat asta?”, „Cum ai rezolvat problema?”, „Ce ai face diferit data viitoare?” Prin aceste conversații, copilul învață să organizeze gânduri, să caute cuvinte, să argumenteze. Recomand, de asemenea, activitățile propuse de campania „Fitness pentru mintea copiilor”. Sunt gratuite și extrem de utile în dezvoltarea gândirii critice și a pasiunii pentru lectură în rândul copiilor.