„Digitalizarea şcolii înseamnă introducerea unei uriașe mașinării antiatenție în procesul învățării”

Cunoscutul istoric, scriitor şi profesor Mircea Platon, redactor-șef al revistei „Convorbiri literare”, având un doctorat în istorie la The Ohio State University at Columbus, SUA, şi autorul mai multor cărţi, printre care „Cine ne scrie istoria?”, „Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ”, „Ce-a mai rămas de apărat?”, „Naţiune, modernizare şi elite româneşti”, „Deşcolarizarea României”, ne-a acordat un interviu despre situaţia învăţă­mântului românesc. Ne-a vorbit despre declinul drastic al învăţământului din România în ultimii 30 de ani, despre rădăcinile acestui regres fără precedent, accelerat astăzi de digita­lizarea impusă fără nici un temei ştiinţific.

De ce este nocivă introducerea digitalizării în sistemul de educaţie?

Digitalizarea educației este nocivă din mai multe puncte de vedere. Chiar presupunând că ar funcționa totul în mod ideal, perfect, introducerea ecranelor și a softurilor educaționale în sistemul de educație, începând chiar de la grădiniță, afectează dezvoltarea creierului, a sinapselor, mielinizarea creierului care are loc pe parcursul copilăriei și adolescenței. Dar lucrurile nu funcționează ideal. De aceea, introducerea computerelor/tehnologiei informației în procesul educativ cât mai devreme și la toate palierele înseamnă introducerea unei uriașe mașinării antiatenție în procesul învățării, o mașină care bruiază atenția, care compromite puterea de concentrare și posibilitățile de învățare ale elevilor, care îi și expune la practici și conținuturi dăunătoare. În plus, digitalizarea școlii cere, așa după cum se vede din alte mișcări făcute de MEC în zona curriculară, digitalizarea programelor de studiu, comasarea disciplinelor, transformarea materiilor de studiu în fresh-uri educaționale care pot fi absorbite prin apps, games și realitate virtuală. Calculatorul nu „crește stima de sine și încrederea în sine” mai mult decât orice altă activitate sau sport desfășurat cu succes de copil, iar accesul la rețelele de socializare și dependența de ele sau de gaming reduc drastic orele petrecute afară, la joacă, în competiție sănătoasă cu alți copii, și încurajează competiția simbolică, de status, pe rețelele de socializare, erodând astfel stima de sine, generând complexe și împingând chiar la sinucidere.

În fine, nimic nu stimulează înțelegerea limbajului mai bine decât interacțiunea verbală, ascultarea de povești citite de altcineva sau de teatru radiofonic și memorarea de poezii, de cântecele sau de jocuri și de reguli pentru jocuri, lucruri care îmbunătățesc și memoria de lungă durată. „Stimularea capa­cității de rezolvare de probleme” se realizează cel mai bine prin activități în viața reală la nivelul de vârstă școlar. Ideologia digitalizării adoptată și de auto­ritățile române susține că „filmu­lețele/videoclipurile sunt o alternativă validă a citirii de cărți sau a predării” – iată o sursă de analfabetism funcțional. Studiile arată că, de exemplu, copiii cu autism pot beneficia de pe urma tehnologiei digitale – deși acti­vitățile manuale sunt și mai folositoare -, dar copiii fără autism capătă, în urma statului pe calculator, dificultăți de vorbire, iritabilitate, ADHD și tulburări de comportament asemănătoare autismului, care e considerat de literatura de specialitate o tulburare de comportament. Cu alte cuvinte, da, e adevărat că tehnologia îi poate face pe unii elevi cu nevoi speciale să devină mai asemănători cu elevii normali, dar copiilor normali le dezvoltă trăsături autiste.

Ce spun studiile. „Expunerea elevilor la ecrane le întârzie dezvoltarea intelectuală”

De fapt, studii efectuate inclusiv în țara noastră au demonstrat efectul nociv al introducerii tehnologiei între elev și învățare, tehnologia având rol de distragere a elevului de la datoriile sale. Tehnologia e joc, e interesantă, dar are defectele calităților sale: e un joc care aplatizează mintea, șterge memoria, slăbește luciditatea, duce la pierderea legăturii cu realitatea, nu se poate substitui școlii. Ofer Malamud, de la University of Chicago, și Cristian Pop-Eleches, de la Columbia University, au studiat efectele accesului la calculatoare al elevilor din România și au ajuns la concluzia că accesul liber la calculator, acasă, împiedică progresul școlar, scade probabilitatea studiilor universitare și cere continua supraveghere a părinților pentru a diminua ­efectele negative. Expunerea copiilor la ecrane le întârzie dezvoltarea intelectuală și face ca un sfert din copiii de vârstă școlară să fie nepregătiți pentru sistemul de învățământ.

Chiar cercetători care nu sunt deloc adverși ideii de „immer­sive/embodied/digital learning” nu au putut să nu scoată în evidență faptul că studiile care vorbesc despre câștigurile edu­caționale ale acestui tip de învățare sunt făcute pe eșan­tioane prea mici pentru a se putea extrapola rezultatele și sunt făcute în medii educaționale a căror complexitate face imposibilă atribuirea progresului observat unuia sau altuia din factorii prezenți. Deci, sunt defectuoase metodologic. O altă problemă este aceea că, dintre toate abilitățile asupra cărora are impact educația digitalizată, studiile au în vedere doar „înțe­legerea conceptuală”, ignorând problem-solving (atât de prețuită altminteri de pedagogia activă), abilitățile metacognitive (monitorizarea, evaluarea și reglarea aspectelor cognitive ale procesului de învățare) sau im­plicațiile afective și psihomotorii.

Lucrurile acestea sunt tratate cu maximă autoritate științifică și o uriașă bibliografie și în cărți precum Demența digitală a lui Manfred Spitzer și La Fabrique du crétin digital. Les dangers des écrans pour nos enfants a lui Michel Desmurget. Dar cine are interesul să ia în considerare ce spun doi neurosavanți atunci când croiește planuri de digitalizare susținute de bugete de sute de milioane de euro?

Reformele din ultimii 30 de ani şi abolirea şcolii clasice

De ce credeţi că, în ultimii 30 de ani, s-au introdus tot felul de reforme al căror scop pare să fi fost abolirea şcolii clasice şi plasarea învăţământului românesc pe o direcţie cu totul contrară celei trasate de mari personalităţi şi fondatori ai învăţământului românesc, precum Spiru Haret? În calitatea sa de ministru al instrucţiunii publice, Spiru Haret pleda pentru o reformă a învăţământului întemeiată pe obiectivul, afirmat de marele savant: „Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte. Reforma şcolară are ca obiect principal realizarea acestui deziderat”. Este acesta un obiectiv „învechit”?

Da, din punctul de vedere al elitelor care ne conduc și care vectorizează opinia publică, da, nu e un obiectiv de viitor. Oricum, istoricii demitizatori din ultimii 30 de ani și elita neoliberală ne-au învățat că nu există de fapt națiuni cu trebuințele, aspirațiile și caracterul lor propriu. Totul e o mare amalgamare de indivizi cu aspirații și interese meschine și individuale. Nu mai gândește nimeni la vârf în termeni naționali. 

Ce părere aveţi despre manualele alternative?

Cred că însănătoșirea școlii românești ar cere reintroducerea manualelor unice făcute după principii pedagogice sănătoase și scoaterea din circulație a zarzavatului didactic excesiv chimizat existent actualmente pe piață. 

Pe ce ar trebui să se pună accent în învăţământul gimnazial şi liceal?

Pe cultura generală. 

Cum poate deveni şcoala un factor de stabilitate?

A fost, pe vremea când era școală. În școală, de exemplu, copiii învățau cum funcționează o minisocietate meritocratică, acolo se formau primele ierarhii naturale, organice, bazate pe muncă, merit, empatie. Tot de acolo ieșeau oamenii care au asigurat stabilitatea socială pentru că erau capabili să-și câștige munca cinstit și nu puneau în pericol viața celorlalți prin analfabetismul și amatorismul lor. O școală care produce incompetenți egotiști e una care generează instabilitate socială. 

Ce măsuri aţi lua ca ministru al educaţiei?

Nu am gândit niciodată în acești termeni. Nu aspir la această funcție. Dar am sugerat mai multe lucruri în acest sens la finele cărții Deșcolarizarea României. Am adus și niște completări principiale în ultimele capitole din Deșcolarizarea digitală. Sunt un om care trăiește în contact cu cuvântul scris. Mi-e din ce în ce mai greu să văd vreun viitor actualei societăți de iliterați sporovăitori. E un cataclism civili­zațional.