În România, materialitatea dizabilității este strâns legată de istoria instituțiilor speciale: internate, școli speciale, centre de pregătire profesională pentru nevăzători sau surzi. Înainte de 1990, modul în care aceste instituții funcționau reflecta, într-un fel, tensiunea între două filosofii istorice privind dizabilitatea. Filosofia liberală occidentală tindea să excludă: doar unele persoane „puteau intra” în viața culturală și economică, iar statul proteja „interesele” societății, marginalizând, de fapt, persoanele cu dizabilități și accentuând stigma. În contrast cu modelul liberal, filosofia socialistă a generat forme instituționale alternative în raport cu dizabilitatea, în care însă productivitatea rămânea criteriul central al valorii sociale. Diferența consta în modul în care persoana cu dizabilitate era raportată la circuitul de producție: nu prin excludere, ci prin adaptare și formare. În acest context se înscrie și contribuția lui Lev Vîgotski. Deși este profund problematic dintr-o perspectivă contemporană, fixând dizabilitatea într-un vocabular al lipsei și al deviației, proiectul lui Vîgotski nu viza izolarea sau patologizarea socială, ci crearea unor cadre educaționale și comunitare care să permită dezvoltarea capacităților, autonomia funcțională și integrarea socială a persoanelor cu dizabilități în logica de producție a societății.
Instituțiile fundamentate pe aceste ideologii funcționau ca spații protejate, în care educația, munca și viața de zi cu zi se desfășurau în cadre colective relativ stabile. Este esențial, totuși, să nu confundăm această recunoaștere condiționată a valorii sociale cu autonomia deplină. Capacitatea era valorizată în măsura în care servea obiectivelor economice și ideologice ale regimului, iar segregarea instituțională și controlul statului rămâneau structurale. Meritele acestui model (reducerea marginalizării și crearea unor forme de sprijin real) nu pot fi negate, dar ele nu trebuie citite ca expresia unui ideal emancipator, ci ca rezultatul unei paradigme a productivității care oferea incluziune doar în termenii săi proprii. Dacă cetățeanul nu putea însă produce, era inutil societății, iar documentarul Recorder despre abuzurile din casele de copii întărește aceste lucruri.
După 1990, odată cu trecerea către neoliberalism, asistăm însă la o dislocare simultană: pe de o parte, abuzăm declarativ de discursul european al incluziunii; pe de altă parte, realitatea economică împinge spre reducerea serviciilor sociale. Cercetătorul bulgar Teodor Mladenov descrie în Disability and Postsocialism (2018) această tensiune în spațiul Europei de Est: discursul despre „dependență” și „povara socială” a însoțit constant tranziția, erodând solidaritatea. În România, o vedem în felul în care asistența socială e prezentată ca „privilegiu nemeritat”, în felul în care angajații ANOFM consideră micșorarea beneficiilor drept soluție pentru „dependență”. Dizabilitatea ajunge văzută nu ca parte a corpului social, ci ca o problemă de gestionat financiar (de preferat privat), cu cât mai puține costuri.
Toate acestea fac ca viața socială a nevăzătorilor și surzilor să fie marcată de o presiune multiplă: instituțiile speciale sunt privite cu suspiciune, școlile de masă nu sunt pregătite, iar asistența socială e stigmatizată. Practic, oamenii sunt împinși într-un spațiu al improvizației cotidiene: depind de rețele informale, de familii, de ONG-uri, de voluntariat sau de noroc birocratic. Niciunul dintre aceste mecanisme nu e sustenabil.
În lumina acestor disfuncționalități structurale, merită să privim și către exemple concrete de practici alternative care încearcă să reducă gapul între nevoile persoanelor cu dizabilități și infrastructura socială actuală. Strategia națională de dezinstituționalizare prevede ca obiectiv creșterea numărului de persoane adulte cu dizabilități care reușesc să trăiască independent în comunitate, beneficiind de servicii de sprijin particularizate pe lângă serviciile destinate populației generale într-o comunitate incluzivă. Un model interesant este cel al locuinței protejate din Sibiu, coordonată de Diakoniewerk România, unde opt adulți cu dizabilități trăiesc într-o comunitate asistată în apartamente adaptate din centrul orașului. Aici, beneficiarii își petrec ziua fie la centrul ocupațional, fie la locul de muncă, iar după-amiaza și seara se întorc într-un spațiu comun, fără a fi izolați de comunitatea urbană. Această formă de locuire semi-independentă, combinată cu activități și sprijin adaptat creează un sistem de asistență socială în care autodeterminarea și participarea la viața socială sunt puse în centrul politicilor, nu doar ca ideal retoric, ci ca formă concretă de practică. Totuși, aceste centre sunt foarte rare, iar persoanele cu diz/abilități în România se confruntă cu rate ridicate de risc de sărăcie și excluziune socială (accentuate de austeritate), semnificativ peste media UE, ceea ce creează un context riscant pentru tranzițiile sociale fără sprijin financiar puternic.
Pe acest ton, spectacolul nostru, „Acces permis doar câinilor însoțitori”, bazat pe un text de Oana Marin și Ovio Olaru, investighează dizabilitatea ca o experiență situată, la intersecția dintre clasă, rasă, gen, ierarhii și relații de putere. Mai multe despre activitatea din cadrul proiectului puteți citi aici.