De același autor
Profesorii pichetează în continuare Ministerul Educației, amenință cu greva generală, dar ministrul și Guvernul nu dau semne că ar fi într-un fel sau altul interesați de redeschiderea discuției. Dimpotrivă, declarațiile stupefiante (de tipul „nu mai ai bursă, atunci ia-ți un job”) se acumulează în portofoliul unui ministru care își propune, pesemne, să rămână în analele educației românești ca inamicul numărul 1 al sistemului public de învățământ.
Aparent fără legătură, dar semn al unei boli profunde, sunt și știrile legate de reținerea și/sau cercetarea unor cazuri flagrante de corupție. Primarul orașului Mangalia, în parteneriat lucrativ cu dezvoltatori imobiliari, începuse deja să exploateze potențialul Pădurii Comorova. Exemple de acest tip există cu sutele, cu miile în majoritatea administrațiilor locale, indiferent de afilierea politică. Dezvoltarea haotică și aparent ilogică într-o parte, definanțarea și abandonul pe alta sunt legate prin firul vizibil al corupției construite pe subdezvoltare, hrănită, la rândul ei, dintr-o absență acută a adevăratului sentiment de apartenență la ce înseamnă cu adevărat o comunitate democratică. Nu poate exista evident o singură explicație, dar peisajul general uman al României anului 2025 este dezolant și pentru că nu a existat în ultimii 35 de ani o putere publică democratică în adevăratul sens al cuvântului, care să dea tonul priorităților.
Iar în Educație (și Sănătate), lucrurile se văd și se simt și mai dureros, pentru că ele participă organic la construirea cetățeanului democratic. Aici apare și mai limpede relevanța cazului Mangalia: un primar anchetat pentru corupție, într-un oraș cu imens potențial, unde banul public se scurge spre contracte opace, în timp ce școlile rămân subfinanțate. Această „normalitate” locală – risipă, sifonare, distrugerea resurselor publice – se suprapune unei lipse cronice de voință politică la nivel național de a mișca lucrurile.
Ar fi bine să ne amintim, în acest context, cum s-a construit învățământul privat în anii 1990 și 2000. În lipsa unei viziuni publice și a unei reglementări reale, au apărut „fabricile de diplome”, instituții care au vândut legitimitate socială pe hârtie, dar au produs foarte puțină cunoaștere și competență. Partidele au recrutat masiv „expertiza” furnizată de fabricile de diplome. Protejate politic și tolerate social, au degradat prestigiul general al Educației și au consolidat corupția și mediocritatea. Putem să ne uităm la alții, cum facem oricum, fără să învățăm din greșeli, ci reproducându-le și amplificându-le.
În primăvara acestui an era publicat, la Flammarion Le Cube, o amplă investigație scrisă de Claire Marchal despre demantelarea sistematică a sistemului public de educație francez prin introducerea logicii zise de piață. Scandalul recent privind abuzurile unor grupuri private din educație măcar suscită reacții – inspecții, dezbateri, inițiative legislative, deși nu e deloc clar dacă ele vor produce o modificare în viitor. Puterea publică se simte încă vizată, nu ridică din umeri trimițându-i pe studenți la muncă, în loc să le înlesnească accesul în amfiteatre, și marchează, fie și imperfect, responsabilitatea față de Educație. În România, statul însuși este cel care girează excesele, integrându-le în normalitate.
Profesorii care protestează nu cer doar salarii mai mari, ci expun degradarea structurii de bază a școlii. După 20 de ani de muncă, mulți pierd peste noapte o mie de lei, iar normele cresc. Sumele erau oricum prea mici și înainte. Școli întregi sunt comasate pentru economii ridicole, în timp ce comunitățile pierd repere și stabilitate. Studenților li se taie bursele și li se spune cinic să-și caute joburi part-time, pentru că „așa se face în SUA” (în treacăt fie spus, unul dintre cele mai nefericite repere actualmente, pentru a ilustra egalitatea de șanse în Educație și Sănătate). În locul unei politici educaționale coerente, avem austeritate disimulată sub eticheta inevitabilității: „Nu sunt bani”.
La fel de grav este cvasiconsensul politic care le însoțește. Partidele care, în toamnă, înainte de alegeri, clamau prioritatea Educației votează astăzi fără ezitare legi ce taie burse și comasează școli. Parlamentul tace obedient, Guvernul invocă fatalitatea, iar societatea e lăsată să suporte. În tot acest peisaj, absența președintelui devine semnul cel mai dureros. Ales în mai pe o platformă care declara Educația ca prioritate de securitate națională, șeful statului alege să tacă. Tăcerea confirmă, fie și involuntar, acceptarea austerității și abandonarea uneia dintre puținele promisiuni cu adevărat structurale.
Așa încât începutul de an școlar nu mai e o promisiune a reînnoirii, ci o cronică a unei înfrângeri colective. La nivel local, corupția golește resursele. La nivel național, austeritatea dezarmează școala. În privat, piața a produs, decenii la rând, diplome fără competență. Iar la nivel politic, obediența și tăcerea consfințesc un consens de neputință. Chiar dacă va începe fără grevă generală, anul școlar va fi imaginea unei societăți care pare să fi acceptat precaritatea și corupția ca unic orizont posibil.