Într-o zi oarecare vei călca într-un loc, în umbra lui. Un loc pe care îl știai, în care sigur ai mai fost altădată. În acel moment în mintea ta va prinde viață o poveste veche. Îți vei aminti un parfum trecător de femeie, sau o melodie de suflet, care îți vor deschide porțile uitării.
Memoria omului este un lucru straniu. O veritabilă arhivă arhivă vie, care decide, de capul ei, ce să păstreze și ce să uite, ce să releve sau ce să zăvorască sub lacăt. Ascunde amintirile în colțuri obscure, pitite sub episoade de timp, așteptând acel moment de trădare delicat, când îți va arunca înainte o imagine, un gest, un cuvânt rătăcit. Atunci, tot ce credeai că ai pierdut devine incredibil de viu!
OPINIE. Alin Tișe: Memoria UITĂRII – “Nu îți dai seama cât ai uitat, până nu începi să îți AMINTEȘTI”
Amintirile nu sunt doar un simplu inventar de imagini și sunete, ci un labirint. Unele piese dispar pentru totdeauna, iar altele revin deformat, ca niște umbre în lumină. Memoria este un mecanism crud. Nu uită ce vrei să uiți și nu îți dă înapoi ce ai fi vrut să păstrezi.
Dar, oare de ce uităm, de fapt?
Nu doar detalii. Uităm emoții, promisiuni, oameni, versiuni ale noastre. Uităm visele pe care le-am avut cândva. Uităm că ne-am promis să nu devenim ceea ce suntem acum. Uităm fericirea micilor victorii, durerea marilor pierderi, și chiar acele clipe în care am fost pe deplin vii.
Apoi vine momentul magic: amintirea unei amintiri! O strălucire pe care nici nu știai că o porți în tine. O fereastră deschisă spre un timp trecut, care îți aduce amintiri calde. Care te face să te întrebi, cu o melancolie aspră: cine eram atunci? Când am uitat să fiu acel cineva?
De fapt, uitarea nu este o pierdere, ci un mecanism de supraviețuire. Cum ar fi să ne amintim totul? Fiecare cuvânt, fiecare greșeală, fiecare respirație dificilă din trecut? Sufletul nostru s-ar prăbuși sub greutatea propriului trecut. Uitarea este, poate, singura dovadă că suntem umani, iar amintirea singurul indiciu că am fost mai mult decât niște umbre trecătoare.
Când o amintire te lovește ca un fulger, îmbrățișeaz-o. Fie că aduce cu ea zâmbet sau lacrimi, ea e un dar. E dovada că ai trăit. Că ai iubit. Că ai uitat, dar n-ai pierdut tot. Că o parte din tine încă știe drumul spre prezentul, demult pierdut. La final, asta suntem noi: ceea ce uităm, ceea ce ne amintim și ceea ce căutăm mereu, fără să știm că era tot timpul în noi. Sau, poate, suntem chiar mai mult, decât ne putem noi imagina azi că suntem…